În apărarea rolului teologiei în învățământul public
Dezbaterea privind rolul teologiei în învățământul public revine periodic în atenția societății civile din România. În contextul unei secularizări tot mai pronunțate din ultimii ani, s-au înmulțit vocile care pledează pentru eliminarea teologiei din cadrul sistemului educațional public, atât la nivel preuniversitar, cât și universitar, propunându-se, eventual, înlocuirea acesteia cu studii religioase.
Susținătorii acestei inițiative argumentează că o asemenea schimbare nu doar că ar contribui la economisirea fondurilor bugetare, dar ar reprezenta și un pas înainte în protejarea libertății religioase; prin înlăturarea unei presupuse îndoctrinări coercitive și includerea în curriculumul educațional a unor lecții care oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra tuturor religiilor lumii. Însă o analiză mai aprofundată relevă că o astfel de schimbare nu doar că nu va atinge obiectivele promovate de susținătorii săi, ci va constitui o amenințare la adresa fundamentelor morale ale societății românești, punând în pericol inclusiv drepturile celor care nu aderă la credința creștină.
Deși la prima vedere pot fi confundate, teologia și studiile religioase se disting în mod esențial prin natura și finalitatea lor. Această distincție nu se bazează exclusiv pe sursa lor de inspirație - fie aceasta revelația divină sau observația empirică -, ci și pe rolurile pe care le îndeplinesc în cadrul societății. Prin urmare, înțelegem că una nu o poate substitui pe cealaltă, fiecare având propria sa contribuție unică și neînlocuibilă la viața în comunitate.
Studiile religioase, asemenea istoriei sau antropologiei, se caracterizează printr-o abordare non-normativă. Bazându-se exclusiv pe metodele empirice pentru a examina fenomenul religios, acestea se abțin de la formularea judecăților morale. De exemplu, un cercetător de studii religioase poate analiza fenomenul canibalismului ritualistic dintr-o perspectivă neutră, evitând orice condamnare morală; iar o astfel de abordare ar fi incompatibilă cu vocația unui teolog.
Fără a se baza pe o sursă transcendentă și lipsită de un set de valori absolute și inalterabile, moralitatea devine susceptibilă la un consens social volatil, aflată într-o continuă metamorfoză, ghidată nu de o căutare a adevărului și a frumuseții, ci de „cel mai mare divizor comun” obținut în urma unor confruntări aprige. În acest context, este surprinzător cum o viziune machiavelică asupra realității ar putea, în mod paradoxal, să devină singurul reper de „moralitate”. Astfel, se naște în mod firesc o întrebare: cine poate garanta că „moralitatea de rasă” sau „moralitatea de clasă”, promovate de susținătorii totalitarismelor, nu ar câștiga din nou teren, impunându-se ca un consens social?
Secolul al 20-lea ne-a oferit o lecție dureroasă în ceea ce privește limitele sistemelor etice seculare, care s-au dovedit incapabile să evite declanșarea unor experimente sociale catastrofale, nemaiîntâlnite în istoria omenirii până la acel moment. Acestea au avut la bază tentativele de a-L alunga pe Dumnezeu din spațiul public, un proces început în Epoca Luminilor. Dacă până la perioada interbelică domnea convingerea că dezvoltarea tehnologică, educația continuă și îmbunătățirea condițiilor de viață ar fi fost suficiente pentru a civiliza omenirea și a evita fratricidul (considerând că orice război reprezintă, în esență, un fratricid), iar Primul Război Mondial ar fi fost perceput ca o anomalie neașteptată dar rezolvabilă, totuși, ororile celui de-Al Doilea Război Mondial au pulverizat această iluzie.
De aceea, Sfântul Apostol Iacov a spus: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Prin urmare, înlocuirea teologiei cu studiile religioase ar însemna inhibarea dezvoltării acestei singure discipline care cultivă și promovează normele esențiale ale conviețuirii sociale.
Dacă introducerea studiilor religioase în sistemul educațional public este menită să preia rolul teologiei și al orelor de religie, pretinzând că acest demers ar contribui la protejarea libertății religioase, s-ar ridica cel puțin trei probleme serioase privind eficacitatea acestora. Totuși, dacă studiile religioase își păstrează rolul firesc al unei discipline empirice, fără a-și pretinde un rol normativ, atunci aceste probleme nu ar mai exista:
1. Prin însăși natura lor, studiile religioase sunt deconstructiviste. În cazul în care se dispune înlocuirea teologiei și a orelor de religie cu acestea, abordarea tuturor religiilor prin metodologia specifică studiilor religioase ar conduce inevitabil la impunerea unei forme de îndoctrinare secularistă, contravenind principiilor libertății religioase.
2. Având în vedere particularitățile acestei discipline și realitatea unui mediu academic din ce în ce mai diversificat din punct de vedere confesional, elaborarea unui program educațional al studiilor religioase în locul teologiei sau al orelor de religie ar duce la o abordare superficială asupra unor aspecte deloc superficiale din fiecare religie, pentru a facilita prezentarea lor într-un cadru comun. O astfel de practică ar putea fi interpretată ca o intruziune a autorităților seculare în autonomia fiecărei comunități de credință de a-și evalua propriile convingeri și experiențe religioase.
3. Din cauza resurselor limitate, este imposibil că un program educațional al studiilor religioase să acopere toate experiențele și practicile religioase, inclusiv cele minoritare. Din contra, vor putea fi prezentate într-un cadru comun doar principalele religii ale lumii și doar aspectele superficiale ale acestora. În condițiile în care rolul studiilor religioase ar fi normativ, devenind substituente pentru teologia și orele de religie, această practică nu doar că nu va contribui la protejarea libertății religioase, ci va favoriza discriminarea și marginalizarea comunităților de credință minoritare.
O abordare echilibrată, care respectă libertatea religioasă și se conformează posibilităților materiale ale sistemului educațional public din România, presupune ca instituțiile de învățământ să ofere orele de religie coordonate de cultele oficial recunoscute. Finanțarea acestora, precum și distribuția posturilor cadrelor didactice ar trebui să fie proporțională cu reprezentarea demografică a fiecărui cult. Pentru comunitățile de credință minoritare, inclusiv cele care nu sunt recunoscute oficial, statul ar trebui să instituie un sistem de alocații, care să garanteze ca fiecare elev aparținând acestora să primească instruire religioasă adecvată de la un reprezentant calificat al comunității sale, cu suportul financiar asigurat din bugetul educației. Un sistem similar ar trebui aplicat în cazul facultăților de teologie. Întrucât libertatea religioasă reprezintă un drept fundamental al omului, care nu ar trebui să fie restricționată exclusiv la sfera privată, este imperativ ca acest drept să fie protejat și promovat și să i se faciliteze exprimarea liberă în spațiul public.