În care Dumnezeu credem noi?

Citim mai multe pasaje din Vechiul Testament în care profeţii, oameni pentru care păstrarea şi respectarea Legii divine erau o problemă de viaţă şi de moarte, apărau felul în care "arăta" Dumnezeul cel adevărat. Şi când spunem "de moarte" ne referim la tradiţia care ne spune că aproape toţi profeţii veterotestamentari au fost omorâţi de confraţii lor anume pentru că încercau să îi aducă pe aceştia la "dreapta credinţă".

Dreapta opinie sau dreapta slăvire a lui Dumnezeu, aşa cum se traduce literal cuvântul ortodoxie, se leagă de felul în care cei care sunt ortodocşi Îl percep pe Dumnezeu, spre deosebire de ceilalţi creştini. Importanţa perceperii corecte a lui Dumnezeu, Cel întrupat, răstignit şi înviat din morţi, reiese foarte bine din istoria Bisericii, atunci când vedem ce dispute au stârnit unele neînţelegeri privind această percepere. Chiar dacă, în lumea noastră globalizantă, se susţine tot mai des importanţa mediului social sau a felului de a fi al omului, circumstanţe atenuante pentru judecata din partea lui Dumnezeu, logica elementară ne spune altceva. Atunci când suntem mici, vedem lumea cu alţi ochi şi aceasta nu pentru că ea este altfel sau nu pentru că nu e frumos să o vedem în acel fel, ci pentru că nu cunoaştem anumite aspecte ale ei. Odată cu creşterea şi înmulţirea cunoştinţelor noastre şi odată cu schimbarea percepţiei asupra mediului înconjurător, dar şi a relaţiilor interumane, a funcţionării societăţii, ajungem la o altă viziune asupra lumii. Dacă, atunci când suntem mici copii, noi credem că tata, care este mai puternic decât noi şi decât orice alt membru al familiei noastre, este asemenea lui "Superman", iar mai târziu ne dăm seama că puterile îi sunt limitate, ca la orice om, nu înseamnă oare că avem de-a face cu un "alt" tată, chiar dacă el, în sinea sa, nu s-a schimbat în vreun fel? La nivel mintal, felul în care privim o anume persoană ne face să o "recreăm", oferindu-i atribute care pot sau nu pot să o caracterizeze cu exactitate. Dacă trecem pe plan spiritual această reflecţie, vom înţelege mai bine diferenţele dintre religii sau confesiuni. Moise a primit, prin revelaţie dumnezeiască, adevărul despre manifestarea lui Dumnezeu în lume. Mai târziu, contemporanii Mântuitorului - Dumnezeu întrupat au avut acces direct la învăţăturile Acestuia, pe care le-au transmis urmaşilor întru credinţă. Judecarea ereziilor este o dovadă clară a dezacordului dintre Biserica lui Hristos şi oamenii sau grupările care aveau alte idei despre felul în care "arăta" Dumnezeu. Nu de dragul istoriei am dorit să scriu acest preambul, ci pentru a înţelege situaţia noastră, a tuturor, în ziua de astăzi. Formulările doctrinare, mai ales cele care privesc Biserica şi funcţionarea instituţională a acesteia, atât cele ale Sinoadelor Ecumenice, ale Sinoadelor locale şi ale Sfinţilor, ne parvin astăzi mai mult în traduceri, ele fiind scrise, original, în limba greacă. Traducerile acestor texte au nevoie, de cele mai multe ori, de interpretări, care să ţină cont de anumiţi factori care, de altfel, şi fac traducerile suspecte de ducere în eroare. Şi dacă dogmele care definesc modul de unire a lui Dumnezeu cu omul, în Persoana lui Iisus Hristos, nu sunt foarte des puse la îndoială, cele legate de funcţionarea instituţională a Bisericii, de atribuţiunile şi posibilităţile ierarhilor, au foarte mare nevoie de interpretare. Canoanele bisericeşti au ţinut cont întotdeauna de realitatea istorică şi a le despărţi de aceasta duce, cel puţin, la declanşarea unor interpretări nerealiste, dacă nu chiar fantasmagorice. Problema este cu atât mai gravă, cu cât înţelegerea sau neînţelegerea esenţei canoanelor bisericeşti ne fac să avem o anumită percepţie despre Hristos şi Biserica Sa. Dacă mai sus am stabilit în care Dumnezeu credem noi, acum urmează întrebarea: în care Biserică credem noi? Şi aceasta fiindcă Biserica a fost nevoită aproape tot timpul să se "strecoare" printre ambiţiile şi ideile acestei lumi, rămânând neîntinată însă, chiar dacă unii dintre membrii ei ar părea că au trădat puritatea canoanelor. A judeca un ierarh sau un credincios, care încearcă să aplaneze un conflict sau să salveze mesajul mântuitor, în felul său propriu, fără a încălca adevărul de credinţă, nu înseamnă a păzi cu stricteţe canoanele sau a fi ortodox, chiar dacă judecarea se face pe principiul "după cum a făcut sfântul părinte N". Există posibilitatea ca sfântul părinte la care ne referim să nu procedeze ca noi, dacă ar trăi acum, şi consider că anume în această modalitate de a percepe lucrurile constă provocarea zilelor noastre. Tocmai de aceea, nu ar trebui să judecăm înainte de a cântări foarte bine toate datele problemei, ca să nu cădem în ispită sau, de ce să nu spunem chiar cu cuvintele Mântuitorului, să nu judecăm deloc, căci judecata este a lui Dumnezeu, iar noi trebuie să recunoaştem Biserica în care credem.