În căutarea omului pierdut

Parafrazarea cunoscutului titlu proustian se potriveşte, cred, penuriei acute ce caracterizează raportul interuman şi religios astăzi. Poate mai mult decât oricând, prezenţa noastră fizică decompensează o mare absenţă spirituală din viaţa celuilalt şi din viaţa lui Dumnezeu. De aceea, dacă ar fi să schiţăm o ierarhie a dificultăţilor existenţiale, în mod sigur primul loc l-ar deţine cunoaşterea autentică a persoanei care-ţi stă alături sau cu care încerci o legătură sufletească. Omul dovedeşte adesea, în situaţii care ar îndreptăţi previzibilitatea conduitei lui, un caracter profund spontan, contradictoriu în raport cu aşteptările celorlalţi. Sustrăgându-se clasificărilor şi tiparelor epistemice stricte, care încearcă să-i atribuie o constanţă identificabilă, personalitatea umană este, de fapt, stăpânită de o tensiune dialectică (după expresia lui Emmanuel Mounier, cunoscutul filozof personalist), un dinamism, intern, dar perceptibil şi în exterior, prin care îşi gestionează crizele identitare. Iată cum, deşi vorbim curent despre semeni, disimilaritatea funciară pe care o prezintă de fapt persoanele între ele, prin structurile lor lăuntrice irepetabile, are toate şansele să contrazică aparenţele acestui termen atât de frecvent întrebuinţat (etimologia ne îndreaptă mai degrabă către o afinitate verticală, între omul creat şi Creatorul său: cuvântul latin semen se traduce prin sămânţă; nucleul ontologic uman păstrează, aşadar, o sămânţă divină, care nu e altceva decât imaginea Dumnezeirii reflectată, cu date configuratoare unice, în fiecare persoană). 

 

Din această perspectivă, celebra enigmă antropologică „omul, acest necunoscut!“ rămâne nodul gordian al experienţei noastre interpersonale. Promovându-i supremaţia valorică, ideologia umanismului istoric nu a putut mai mult decât să genereze un cult autotrop al omului. Tema este prea complexă pentru a o mai purta acum prin glose şi argumentaţii pe măsură, care, până la urmă, au darul de a-i spori insondabilitatea. Până la filozofia ei, înaltă şi esenţială de altfel, problema stăruie în cele mai concrete gesturi ale firii noastre. În cuvinte, tăceri, priviri sau atitudini. Din păcate însă, prin aceste gesturi fireşti, misterul uman se îndreaptă adesea spre întuneric fiinţial decât spre luminozitatea care să-i confirme nobleţea originară. De ce atunci când avem nevoie de o prezenţă caldă, salvatoare prin dragoste sinceră, ne lovim de ziduri reci? Sau de ce, sub aparenţa unei astfel de prezenţe atât de dorite, ni se descoperă uneori o ipocrizie care nutreşte delaţiunea sufletească de ultimă josnicie? Ce ne face să lăsăm „iubirea nebună“ a lui Dumnezeu faţă de noi fără un răspuns echivalent? Ei bine, răspunsul acestor întrebări, dacă îl posedă cineva ca certitudine inatacabilă, este fragmentar. Cred că mult-clamata dragoste, despre care s-a spus că numai omul, dintre toate figurile creaţiei, este capabil, rămâne, în cvasitotalitate, un deziderat arzător. Ea singură ar putea însă deschide orizonturi spirituale inaccesibile prin oricare altă facultate a spiritului. Interogând sincer calitatea creştinismului individual, Eminescu deplora, într-un articol religios din Timpul, nevolnicia oamenilor de a cultiva iubirea evanghelică: „De două mii de ani ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem“. Aşadar, n-am uitat să fim oameni în conformitate cu învăţătura hristică, nici nu am început cu adevărat. Micile, dar impenetrabilele noastre colivii sufleteşti nu sunt altceva decât moduri de a nu căuta iubirea în Sus şi în jur. Dar şi de a o refuza, tot în ambele direcţii. 

 

Omul îşi caută reazemul spiritual în el însuşi şi în afara lui. Când nu-l găseşte, din eroarea căutării, se dezumanizează. Din acest motiv, când nu mai ştie sau nu mai poate să fie om pentru ceilalţi şi pentru Cel care l-a făcut ceea ce este, ajunge o fiinţă pierdută de sine şi de patria sa cerească, adevărata lui origine şi destinaţie. În acest punct, nici Dumnezeu nu mai poate face mare lucru, nu pentru că nu vrea sau nu Îi stă în putere, ci pentru că omul a abandonat căutarea. Şi totuşi, din fericire, în acest binom al iubirii, doar omul a renunţat să caute.