În dragoste locuiește frumosul

Anul acesta, la 9 noiembrie, se împlinesc șapte ani de la plecarea la Domnul a părintelui profesor Nicolae Ioan Bordașiu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din București. Un slujitor neostenit pe ogorul  Domnului pe care a trudit, șlefuindu-și sufletul ca pe o piatră rară. Un luptător temerar pentru credință, libertate, dreptate și Adevăr, unul dintre cei cărora le datorăm faptul că, astăzi, putem vorbi liber despre Hristos și Dumnezeu.

Întâlnirile esențiale din viețile noastre se petrec în timp, dar în afara vremurilor, în spațiu, dar în afara lumii. Vedem și grăim atunci, ca într-o întâmpinare mirabilă a spiritului, și inima tresaltă cuprinsă de o bucurie trainică, desprinsă parcă din viața veacului ce va să vie. Aceste întâlniri, puține pentru unii, multe pentru alții, dar întotdeauna drămuite de Dumnezeu după nevoia fiecăruia, se petrec în chip tainic. Socotesc că întâlnirea mea cu părintele Nicolae s-a petrecut pe meleagul tainic al omului-model și, de atunci, în toate rândurile în care ne-am revăzut, am rămas în acest spațiu extraordinar al transmiterii virtuților creștine și a adevăratelor valori.

În toamna anului 2009, pe când începusem seria de documentare „Harul în cătușe”, dedicate preoților ortodocși care au suferit în temnițele comuniste, difuzată de Televiziunea Română, părintele Nicolae m-a primit cu emoție și bucurie, dar și cu o oarecare sfială ce-i îmbrăca smerenia, căci a vorbi despre prigoana prin care a trecut nu-i era niciodată ușor. Mă pregătisem, jurnalistic, pentru un interviu. Dar n-avea să fie așa... Cartoanele lumescului cu care este îmbrăcat un interviu au căzut la primele cuvinte pe care le-a rostit. A început să-mi vorbească despre nea­mul românesc, despre ispitele acestuia și despre toate cele prin care a trecut din studenție până după eliberarea din închisoare, istorisind cu o fluență impecabilă și o memorie remarcabilă nu doar șirul clipelor, ci mai cu seamă plinătatea trăirii lor dată de un spirit de o noblețe și o gingășie pe care arareori le mai poți afla. O istorisire, asumată și înțeleasă pe deplin, despre curajul de a studia, cutezanţa de a se opune regimului ateu proaspăt instalat la putere, apartenenţa la o grupare care reprezenta, chiar şi la scară mică, un pericol pentru noua putere. „În jurul nostru - spunea părintele - sigur că s-au adunat mulți tineri, unii au venit cu noi la Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, alții cu sfatul nostru, cu sprijinul nostru, s-au apropiat mult de Biserică și faptul acesta nu a fost neobservat. Și a intrat în formele de supraveghere ale autorității de atunci și, când s-a hotărât la nivelul ­înalt politic de atunci ca să se purceadă la exterminarea gene­ra­țiilor cu o educație moral-religioasă și patriotică trecută, au început să facă arestări. La toate nivelurile. Și tineri și bătrâni”. O istorisire, așadar, curată din care, într-un moment suspendat într-o emoție de nestăpânit, a curs o lacrimă. „Plecând de la Timișoara - mi-a mărturisit părintele -, am trăit cele mai dureroase momente ale vieții mele ca om, ca ființă omenească înjosită, mi s-au pus lanțuri la picioare, ceea ce nu mi-am închipuit niciodată. Am simțit o durere extraordinară ca om. Mai ales pentru că, pentru a-mi bate lanțurile, m-am culcat pe pământ și a trebuit eu să îmi aleg lanțul. De unde să știu eu cum e fiecare lanț? Când m-am întins la pământ și am simțit bătaia ciocanului pe nitul care îți încleșta cătușa pe picior, nu vă pot spune... Și acum trăiesc dureros clipa aceea când omul omului îi face astfel de lucruri”. Lacrima părintelui Nicolae, venită în vremea interviului dintr-un suspin lumesc, s-a transformat într-o lacrimă a sufletului, căci în inima părintelui nu exista nici un resentiment, nici o cârtire, nici o dorință de răzbunare. Era o lacrimă care plângea pentru robul lui Dumnezeu Nicolae Ioan, mulțumea Domnului pentru lecția închisorii și se bucura pentru biruința asupra vrăjmașului și pentru iertarea pe care a avut puterea s-o trăiască pe deplin.

M-am reîntâlnit cu lacrima duhovnicească a părintelui Nicolae ani de-a rândul, după aceea, atunci când predica sau când îi pomenea la ieșirea cu Sfintele Daruri pe fericiții întru adormire eroi, ostași și luptători români din toate timpurile și din toate locurile, căzuți pe câmpurile de luptă, în temnițe și în închisori pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru eliberarea Ținuturilor Basarabiei, Bucovinei și Herței, pentru libertatea și demnitatea noastră... Am revăzut-o la slujbele de parastas făcute pentru cei care i-au fost camarazi de suferință în închisoare sau când înălța Sfânta Cruce la Sfânta Liturghie. Am zărit-o la slujba de Înviere și în alte și alte nenumărate rânduri.

Constantin Noica scria în Jurnalul său filozofic că tot ceea ce trebuie să dăruim altora nu sunt conţinuturi, nici sfaturi, nici învăţături, ci stări de spirit. Părintele Nicolae avea darul de a pune în practică acest îndemn, împărțind din belșugul inimii sale stările de spirit potrivite care să ne ridice și să ne întărească. Părintele putea grăi fără vorbe. Era suficient să-i privești cu inima ochii și zâmbetul cu care te privea invariabil. Aceasta a fost lecția sa de noblețe, de boierie sufletească, cum ar fi spus părintele Nicolae Steinhardt.

„A vedea pe toți și pe toate bune înseamnă să nu te înșeli niciodată, nici chiar atunci când te înșeli. E aici un act de cu­noaștere suverană, totală; procesul de restituire a inteligenței ei înseși, sensul ei profund și aspi­rația ei supremă, anume aceea de a nu greși niciodată. Secretul infailibilității minții este dragostea”, scria părintele Andrei Scrima, cel pe care părintele îl cunoscuse pe când mergea la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Fac apel la aceste rânduri ale părintelui Scrima pentru că în ele l-am regăsit întocmai pe părintele Nicolae, care deținea acest infailibil secret al minții. Dragostea. Dragostea pentru Dumnezeu, pentru lume și pentru aproapele.

Fie ca lacrima părintelui ­Nicolae să se fi așternut și în sufletele noastre ca un mărgăritar de mare preț spre a ne fi întărire întru credință, îndemn întru nădejde și bună îndreptățire întru dragostea cea adevărată. Veșnică să-i fie pomenirea!

Prof. univ. dr. pr. Nicolae Bordașiu s-a născut în anul 1924 în satul Săbolciu, judeţul Bihor. A urmat cursurile ­facultăţilor de Teologie şi de Farmacie din Bucureşti. A făcut parte din grupul de tineri care au frecventat întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim din București. Pentru câteva manifeste împotriva regimului comunist recent instalat, redactate de Asociația Tineretului Ortodox Studențesc (ATOS), al cărui președinte a fost, în 1948 a fost condamnat, în contumacie, la 20 de ani de muncă silnică, urmând șapte ani în care a stat ascuns în speranța că nu va fi arestat. Din păcate, însă, în vara anului 1955 a fost descoperit. Ulterior, pedeapsa îi va fi comutată la 10 ani de muncă silnică. Va executa doar nouă ani (trecând prin închisorile din Timişoara, Lugoj, Jilava, Aiud, Constanța și Oradea), fiind eliberat în urma decretului de grațiere a deținuților politic din 1964. A fost hirotonit în 1969, fiind între anii 1981 și 2018 preot la Biserica „Sfântul Silvestru” din București. Dumnezeu intră în casa sufletului nostru, fiindcă „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei II, 4). Or, acest argument ni-l descoperă Sfânta Biserică prin Evanghelia care se citește la fiecare Sfântă Liturghie pentru că Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască. (Preot profesor Nicolae Bordașiu)