În duh și în adevăr

Două evenimente recente, care presupun schimbări la nivel de putere, au generat preocupare față de viitor și polemică și în rândul tinerilor: alegerile pre­zidențiale din țară și trecerea la Domnul, în a doua zi de Sfintele Paști, a Papei Francisc. Cu sigu­ranță, un conducător, fie el politic sau/și religios, este anume rânduit de Sfânta Treime, fie ca binecuvântare, fie ca judecată, asupra celor pe care îi va conduce. 

Încrederea că Dumnezeu este la cârma istoriei, indiferent de aparențe, este dătătoare de curaj și mângâiere. Dar să fim atenți la semnele Lui. Părintele Ioan Istrati arăta, la alegerea Papei Francisc (ultimul înainte de Apocalipsă conform așa-numitei profeții a papilor), că „atitudinea rezervată faţă de proorocii târzii sau false trebuie dublată de o atenţie sporită faţă de semnele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru a ne arăta, ca unor fii iubiţi, că plinirea istoriei în Biserică se apropie, însă nimeni în afară de Dumnezeu nu îi ştie momentul”.

Vedem că trăim/ se apropie vremuri apocaliptice, ne-o arată un talmeș-balmeș new-age-ist de evenimente ale lunii mai. De exemplu, un workshop New Age pentru educație la Universitatea din Craiova. Sau oferte de centre de retragere pentru diferite grupări creștine non-denominaționale, dintre care unele axate pe consumul de ayahuasca (promovată ca mijloc de acces la sinele rănit de către Gabor Maté, deși în realitate numai cu Hristos se poate coborî în iadul interior, celelalte sunt căi false). Dar nădăjduim că Dumnezeu mai găsește zece drepți, ca să ne mai îngăduie.

Al cui fiu ești?

Herodot arăta despre strămoșii noștri că „unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. Pentru a le cultiva elevilor, din copilărie, un spirit de frățietate, care să rodească peste ani tăria pe care le-o dorim în fața provocărilor culturale, politice, religioase, economice, pe care le vor întâmpina generațiile viitoare, făceam o experiență directă a principiului „divide et impera”. Foloseam o istorioară pentru copii creștini, „Tatăl și fiii”. Un tată le poruncise fiilor să trăiască în unitate și bună înțelegere, dar ei nu au ascultat. Pentru a-i ajuta să înțeleagă valoarea acestei porunci, tatăl a apelat la ceea ce astăzi am numi învățare experien­țială. A adus o mătură (noi putem folosi, pe echipe, câte un mănunchi de bețișoare de bambus) și le-a cerut fiilor să o rupă, dar nici unul nu a reușit. Atunci tatăl a desfăcut mătura, iar fiii au rupt-o ușor, pai cu pai. Au înțeles astfel că, dacă vor trăi după porunca tatălui, nimeni nu îi va înfrânge, dar, dacă se vor certa, oricine îi va putea distruge cu ușurință. De aici putem să îi învățăm să aleagă să fie uniți cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adică să devină fii ai Tatălui nostru Cel din ceruri, Care îi va face de neînvins. Altfel, ar putea fi asemenea mulțimii care, cu două mii de ani în urmă, s-a unit cu Baraba (Bar-abba - fiul tatălui) și în scurt timp s-a dezbinat, iar apoi s-a risipit în lumea întreagă. Au ales să fie fiii altui tată „căci lumea întreagă zace sub puterea celui rău (1 Ioan 5, 19). Și nu pentru că este rea în sine, ci pentru că are o definiție alterată a binelui.

Iată, aici este Hristos!

Cuvintele Papei Francisc, adresate în noaptea Sfintelor Paști credincioșilor catolici, au fost: „Lumina Paștelui ne îndeamnă să dărâmăm barierele care ne despart”. Apelul la unitate este, desigur, un corolar al activității sale. A încercat să împace cele contrare prin compasiune și bună înțelegere, dar această atitudine irenică a fost dublată de o poziție progresivistă care a produs tulburare în rândul credincioșilor conservatori. Din dorința de a face pace între religii și confesiuni, Suveranul Pontif sublinia: „Dacă începi să lupți, religia mea este mai importantă decât a ta, a mea este adevărată și a ta nu, unde ne va conduce asta?”

Este drept că o atitudine superioară, sau chiar belicoasă, naște împotrivire. Dar de aici până la a afirma că „Există un singur Dumnezeu și fiecare dintre noi are o limbă pentru a ajunge la Dumnezeu. Unii sunt șeici, musulmani, hinduși, creștini și sunt căi diferite [către Dumnezeu]” este o distanță mare cât cea dintre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și un profet oarecare (cum este văzut la musulmani) sau un avatar al lui Krișna (la hinduși)! Nu toate căile duc la Dumnezeul Cel adevărat, Sfânta Treime.

Ca reacție la unele derapaje progresiviste din lumea catolică sau protestantă (privind feminismul și curentul LGBTQ+), două fenomene au căpătat amploare în ultimul timp: convertirile la Ortodoxie din America și Regatul Unit și extinderea creștinismului non-de­­nomina­țional, la care au aderat și mulți foști new-age-iști. Dar, după cuvântul părintelui Iosia Trenham, creștinii non-deno­minaționali au „o mare devoțiune pentru Biblie, multă căldură, dar nu atât de multă lumină, o foarte mare deconectare, nu doar față de istoria creștină, dar și de tradiția sacră, de modurile normative de sfințenie creștină care au fost urmărite timp de 2.000 de ani”. Aceștia pot atrage, prin misiunea lor pe youtube cu argumente de bună calitate, alți tineri însetați de spiritualitate, poate tot foști new-age-iști ca și ei, către un creștinism non-denominațional. Everett Roeth este un exemplu. Dar Hristos pe care el îl promovează nu cere nici Sfinte Taine, nici fapte bune, nici Tradiție, de aceea este nevoie de atenție, după cum Domnul arăta: „Şi atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau iată, acolo, să nu credeţi. Se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” (Marcu 13, 21-22).

Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine!

Așa i S-a descoperit Hristos samarinencei, după ce a învățat-o despre adevărata închinare. Poate creștinis­mul non-denominațional se dorește a fi o întoarcere la unitatea Bisericii primelor veacuri, dar în realitate există o fragmentare și o privatizare a credinței. Nu mai suntem fii ai aceluiași Tată. Într-un comentariu la lucrarea lui Bruno Würtz despre New Age, părintele Dan Bădulescu arăta ten­dința de „a crede, dar a nu aparține” nici unei religii și nici măcar vreunei confesiuni/ con­gregații. Acesta este, într-adevăr, un fenomen de religiozitate de tip new age care se manifestă sub ochii noștri”.

Nestatornicia atinge și numărul mare de convertiri la Ortodoxie în SUA și în vestul Europei. Părintele Serafim Aldea sublinia că „protestantismul supraviețuiește în inimile și mințile unei mari proporții dintre acești nou-convertiți ai noștri. Această versiune protestantă a Ortodoxiei are motorul în probleme sociale și politice, nu în pocăință, nu în sacrificiul de sine. Aud oameni spunând „călătoria mea în Hristos m-a dus prin 20 de grupuri până am ajuns în Ortodoxie și acum mă odihnesc puțin în Ortodoxie. Dacă te odihnești pentru o vreme în Ortodoxie, oricum nu ai gustat deloc din Ortodoxie, pentru că Ortodoxia este totul”.

Exact așa! „Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23). Ortodox, adică. Aici, unde vine Lumina. Fotini stă mărturie. Revin: mai-marii lumii și ai noștri se schimbă, este firesc, suntem sub vremuri. Să ne lăsăm găleata grijii în drum și să ne ținem de Hristos, singurul care ne poate uni.