În fiecare zi ne dăm întâlnire cu Dumnezeu

V-aţi întrebat de multe ori, sunt convinsă, stimate cititor, ce chip poartă semnăturile din paginile acestui ziar, a cărui primă ediţie tipărită a apărut în 7 februarie 2005, la Iaşi. Ce gânduri şi simţăminte unesc laolaltă clerici şi laici care, iată, de şase ani fac echipă într-un proiect jurnalistic diferit de orice alt proiect din presa românească? Care să fie atmosfera în redacţia centrală a acestei publicaţii, momentan, singurul cotidian ortodox din lume, fără de care, cel puţin noi, cei care meşterim la el, nu am fi devenit ceea ce suntem astăzi?

Câţiva dintre dumneavoastră ne cunoaşteţi. Încă din primele zile de la înfiinţarea în Bucureşti a redacţiei, pe 26 noiembrie 2007, şi până astăzi, continuaţi să ne treceţi pragul, de la iluştri anonimi până la cele mai de seamă personalităţi. Deseori sunteţi zâmbitori, alteori veniţi cu întrebări care nu-şi găsesc răspunsurile decât în biserică, cu dureri ori cu poveşti de viaţă zguduitoare, dar şi cu bucurii, mulţumiri, aprecieri, critici, sugestii. Fie că sunteţi cititori, colaboratori, colegi din presă, prieteni sau doar curioşi din fire, nimeni vreodată nu a închis uşa la plecare fără să fie, după caz, ascultat, îndrumat, lămurit. De asemenea, ne-am bucurat de fiecare dată când, pe teren fiind, în diferite pelerinaje sau deplasări prin ţară, ne-aţi întâmpinat binevoitori - cum rar se mai întâmplă să fie trataţi jurnaliştii în ziua de azi -, pentru că aţi văzut în noi nişte "trimişi ai "Luminii"", cum frumos ne-a numit o bătrână ţărancă din Moldova. Lucrăm cu veşnicia Pentru mulţi dintre membrii redacţiei, acest ziar este o continuare firească a propriilor vieţi, şi mă refer aici în mod deosebit la preoţii şi diaconii - redactori sau colaboratori. Când nu slujesc la altarul bisericii, îşi dedică timpul slujirii la altarul cuvintelor vieţii cele veşnice. Aceştia, la fel ca şi mai laicii lor colegi, trăiesc o continuă stare de împăcare şi bucurie cu sine, la gândul că lucrează pentru Dumnezeu. Dacă n-ar fi aşa, atunci care ar fi explicaţia pentru faptul că acest loc ne-a format mai degrabă ca prieteni, decât ca pe nişte colegi oarecare? Sau cum se face că în fiecare dimineaţă ne îndreptăm senini spre redacţie - refugiul nostru dincolo de starea de marasm sub care moţăie Capitala -, ca spre o oază de normalitate? Dimineţile ne găsesc reuniţi la şedinţele de sumar, după care reporterii, redactorii, de cele mai multe ori şi editorii, ne risipim care încotro, în căutare de subiecte. Fiecare ştie bine ce are de făcut. Dacă, de regulă, colegii teologi rămân în biserică şi participă la evenimentele care se desfăşoară aici, laicii coboară în Cetate, iau pulsul vieţii şi se întorc cu tolba plină de subiectele sociale, pe care le abordează mai apoi în paginile ziarului, din perspectivă creştină. De-abia la amiază ne strângem în redacţie şi, odată cu metronomul tiparului care aşteaptă paginile la oră fixă, începe forfota. Tastele calculatoarelor încep să scrie parcă de unele singure, telefoanele zbârnâie, iar pe uşa redacţiei e un du-te vino continuu, fără de care atmosfera unei zile obişnuite de lucru nu ar fi completă. Comunicăm, ne ajutăm reciproc, punem cap la cap idei, şi asta pentru că nu credem în concurenţa neloială, ci în munca de echipă. Fiind o activitate zilnică, intensă, care implică un consum susţinut de energie, deciziile pertinente şi atitudinile ferme sunt de neevitat. Cu măsura argumentelor şi a respectului reciproc, atunci când este cazul, nu ne ferim să spunem lucrurilor pe nume, tocmai din dorinţa de a spulbera orice neînţelegere, îndoială sau nesincronizare dintre noi. Părerea fiecăruia contează. Nu există diferenţe impuse de statutul ierarhic, ci doar relaţii bazate pe respect. Ne place să spunem că lucrăm cu veşnicia şi de aici "perspectiva idealistă", cum ar numi-o raţionalii, proiectată asupra lucrurilor terestre, mărunte. O şcoală duhovnicească Credem în comuniune. Într-o coeziune internă durabilă, care se ghidează după un dicton simplu: "Niciodată eu, întotdeauna noi". Credem în prietenie. Într-un sentiment de simpatie, de respect, ataşament, împărtăşit adeseori în momentele de bucurie sau de tristeţe ale fiecăruia dintre noi. Credem în loialitate. În însuşirea de a fi sinceri, cinstiţi cu noi înşine, între noi şi cu cititorii noştri. Credem în toate acestea şi încercăm cu fiecare zi care trece să devenim mai buni, tocmai pentru că suntem conştienţi de locul deosebit în care ne aflăm. Casa lui Dumnezeu. Fără excepţie, "Lumina" a apărut în viaţa fiecărui om din redacţie la momentul potrivit. Motivele pentru care fiecare în parte a trecut de partea Luminii sunt diverse: de la dorinţa de a descoperi Adevărul la convingerea că doar în Biserică sunt feriţi de răul şi de urâtul lumii în care trăim, din dragoste pentru Dumnezeu, până la gândul mai tinerilor colegi de a pune început bun acestei vieţi şi din dorinţa de a-şi face meseria pentru care s-au pregătit la modul cel mai onest. De ce tocmai noi, aici, acum, într-un loc şi într-un timp deloc întâmplătoare, nu putem răspunde, ştim doar că ceea ce ne uneşte este însetarea de linişte şi pace. Ziarul acesta este o şcoală duhovnicească, unde cu toţii suntem nişte ucenici, adunaţi în jurul unui singur Înţelept. Dumnezeu. Aici am învăţat să ne împrietenim cu momentele mai puţin faste ale vieţii, să devenim noi înşine, am deprins dragostea şi respectul faţă de înaintaşi, de valorile tradiţionale, de cultura românească şi de patria-mamă. Am descoperit scrisul ca pe o rugăciune tămăduitoare pentru noi, dar şi pentru cei care ne citesc şi puterea de a privi în jurul nostru profund, cu ochii inimii. Aşa înţelegem noi să facem presă. Este felul nostru aparte de a le spune oamenilor că, pe lângă minte, au în ei o comoară care cântăreşte infinit mai mult decât toate bogăţiile pământului - sufletul - de care trebuie să se îngrijească, ca să nu-l prăpădească. Suntem întrebaţi adeseori cum reuşim să întreţinem zilnic flacăra "Luminii", având în vedere specificul religios al acestui ziar, deloc facil, dar care se dovedeşte un proiect ce creşte încet, firesc, fără prea mare vâlvă sau reclamă. Nu avem un răspuns concret. Cu excepţia criticilor faţă de care suntem receptivi şi pe care ni le însuşim, atunci când este cazul, în ceea ce priveşte meritele, aprecierile şi laudele, nu ni le asumăm. În tot acest răstimp de când există "Lumina", care a deşteptat în noi instincte de misionari, suntem cu toţii conştienţi de lucrarea lui Dumnezeu în viaţa Bisericii şi în lumea ce ne înconjoară. Poate că acesta este singurul "secret" şi cel mai important pe care nu l-au intuit cei care nu şi-au găsit locul în această redacţie, puţini, foarte puţini de altfel. N-au înţeles sau n-au vrut să accepte că în sălaşul "Luminii" de la poalele Patriarhiei nu e loc decât pentru discreţie, bun-simţ, măsură în toate, demnitate, omenie, onestitate, sensibilitate şi de un simţ înnăscut al solidarităţii umane. Un ziar binecuvântat În cei şase ani de când existăm, atât echipa redacţională, cât şi ziarul au trecut prin câteva transformări până s-a ajuns la formula de astăzi. Indiferent de etapele pe care le va parcurge în viitor, noi, cei de astăzi, ne dorim ca "Lumina" să rămână aceeaşi oază de normalitate, unde să ne putem întâlni peste ani şi ani. Indiferent de locurile pe unde ne vor purta paşii în această viaţă, cele mai luminoase amintiri vor fi legate de perioada petrecută la acest ziar. Acum, la ceas de sărbătoare, nu putem să nu amintim şi de cei care nu mai sunt printre noi: colegi, colaboratori sau prieteni apropiaţi ai publicaţiei. Ştim că se bucură alături de noi, din lumea veşniciei. În mare măsură, existenţa acestei publicaţii li se datorează. Înălţăm aici un gând de recunoştinţă şi apreciere celui care va rămâne "arhitectul de gazete", Florin Zamfirescu, unul dintre fondatorii ziarului şi director editorial al cotidianului. Cât despre noi, cei rămaşi în slujba acestui proiect, a cărui misiune jurnalistică stă sub binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, avem responsabilitatea de a-l duce mai departe. Fie că facem parte din redacţia de la Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Craiova şi Timişoara, misiunea noastră este aceeaşi, de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu. Fire invizibile, ţesute din respect, prietenie şi fidelitate, ne leagă de dumneavoastră, cititorii noştri, oameni cu suflet mare, care, de multe ori, urmare a articolelor apărute în ziar, v-aţi oferit să-i ajutaţi pe semenii aflaţi în necaz, să ne semnalaţi subiecte dintre cele mai interesante sau să veniţi cu avalanşe de întrebări. Toate aceste reacţii ne dau de fiecare dată curaj, încredere şi convingerea că munca noastră este cu folos şi că trebuie să continuăm. Pentru dumneavoastră, pentru noi, cu speranţa că această publicaţie nu va dispărea vreodată, atât timp cât nu vor dispărea oamenii inimoşi, dornici să lucreze la un ziar altfel. Un ziar cu suflet.