În greva foamei pentru frații săi de la Poarta Albă

O notă informativă a regimului de tristă amintire, din 4 februarie 1953, menţionează atitudinea provocatoare a unui deţinut, Ion Pâslaru, supranumit „grevistul Porţii Albe". Aflându-se pe şantierul Taşaul (azi lacul Năvodari), unul din cele mai mari şantiere ale coloniei Peninsula, situat la aproximativ 12 km de lagăr, și lucrând în cadrul detaşamentului de preoți la încărcarea garniturilor de tren, acest slujitor al Bisericii a hotărât să ia fățiș atitudine, protestând faţă de abuzurile administraţiei lagărului.

Tot notițele informatorilor ne precizează că Ion Pâslaru, în ziua de 14 ianuarie 1953, „s-a ridicat cu vehemenţă, fiind sprijinit de Sevastre Ioan şi Filip Gheorghe, împotriva măsurilor luate în brigadă de a se da suplimentele cu mâncare elementelor merituoase, după muncă, cerând să se dea suplimentele (după) pe rând, indiferent de muncă şi comportare". Comportamentul tânărului teolog, „care se deda la acte de intimidare a celor care muncesc", era determinat, precizează informatorul Paul Zubinschi, de influenţa exercitată asupra lui de preotul Matei Ioan (cf. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 237404, ff. 9-12).

Acest precedent explică viitoarea prezență a lui Ion Pâslaru printre cei 54 de deținuți care au participat la 'cea mai mare grevă de pe Canal pentru salvarea inapţilor", acțiune îndreptată împotriva abuzurilor administraţiei lagărului. Greva era îndreptată împotriva politicii de exterminare pe care comandantul Ion Ficior o punea în practică prin înfometare, înghețare şi lipsă de medicamente. Cicerone Ioniţoiu povesteşte, în documentul intitulat „Pe urmele crimei de genocid din România. Rezistenţa supravieţuitorilor de la Canalul morţii", ceea ce s-a petrecut la 9 martie 1954 în lagărul torţionarului Ion Ficior, amintind şi de contribuţia lui Ion Pâslaru la această grevă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, o imitaţie a proiectelor faraonice sovietice ale lui Iosif Visarionovici Stalin.

Un om demn și de atitudine

Spiritul „contrarevoluţionar" al părintelui Ion Pâslaru îşi are rădăcinile în anii în care, tânăr teolog fiind, „într-o seară, a distrus tabloul tov. Stalin şi gazeta de perete ce se afla pe o sală din Facultatea de Teologie" (Ibidem, p. 14). Ce bucurie trebuie să fi fost în sufletul deţinutului Ion Pâslaru când, în februarie 1953, a murit Stalin şi pe toate şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră s-a întrerupt lucrul, au sunat sirenele şi s-au tras clopotele timp de vreo cinci minute...

Luând atitudine față de sistemul de exterminare prin muncă forţată și epuizare prin foamete şi bătăi de la Canal, părintele Ion Pâslaru a protestat prin refuzul de a munci. Dacă era scos forţat pe poarta şantierului, nu punea mâna pe scule pentru a face norma. A continuat apoi protestul prin greva foamei. Aceste atitudini îl supuneau însă unui mare risc, punându-i pe gânduri pe călăii săi, dar ele au reprezentat cu certitudine un sprijin moral pentru acei neputincioși închiși cu el.

În lagărul Peninsula au existat deseori astfel de atitudini pline de demnitate. Ele au constituit o adevărată şcoală a demnităţii pentru teologul din judeţul Romanaţi pe nume Ion Pâslaru, care primise condamnarea la o astfel de viaţă pentru simplul fapt că a contribuit la acordarea de ajutoare familiilor nevoiaşe care aveau pe cineva deţinut în temniţele comuniste.

Rezistență în fața unui regim care a amputat mii de vieți

Din cauza regimului de detenţie, el va rămâne cu grave probleme de sănătate, trăind restul vieţii fără un plămân. Suferind de o boală contagioasă, este despărţit de restul greviştilor de la Poarta Albă, fiind transferat la Penitenciarul-spital TBC de la Târgu Ocna, o închisoare de categoria a II-a care găzduia deţinuţi cu grad sporit de periculozitate. În această Bastilie sanitară a regimului comunist din România, deţinuţii, contrar experimentelor de reeducare încercate de autorităţi, au ajuns la o atmosferă de înălţare creştină unică în istoria gulagului românesc. Aici era practicată 'Rugăciunea inimii", la care a fost părtaș şi părintele Ion Pâslaru. El și-a menținut atitudinea avută la Canal faţă de inapţi şi în Penitenciarul-spital TBC de la Târgu Ocna, numărându-se printre tinerii tebecişti care făceau de gardă la patul bolnavilor mai grav, care spălau rufele şi cearşafurile pline de puroi şi refuzau porţiile de marmeladă sau carne în favoarea celor mai bolnavi.

Un păstor de suflete sprijinit de Patriarhul Justinian Marina

În vremea păstoririi Patriarhului Justinian Marina, au­toritățile comuniste au fost convinse să tolereze activitățile întreprinse de părintele Ion Pâs­laru, care a găsit un ajutor real în reabilitarea și reintegrarea sa în viața misionară a Bisericii, fapt confirmat de propria sa familie.

În 1974, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian, părintele Ion Pâslaru vine ca preot slujitor la Biserica „Sfântul Pantelimon" din Bucureşti, unde, în calitate de paroh, a reușit să obțină fonduri de la autoritățile comuniste necesare consolidării bisericii grav avariate în urma cutremurului devastator din 1977. Este uimitor faptul că, deşi era ţinut încă sub observaţie de fosta Securitate, părintele Ion Pâslaru reuşeşte să ajungă paroh al Bisericii „Sfântul Pantelimon".

Troiță în memoria unei jertfe

Chiar dacă părintele, bolnav de TBC, a fost un supravieţuitor al muncii forţate de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, asupra căruia s-au încercat în repetate rânduri acţiuni de exterminare, ne-am gândit totuşi că suferinţa îndurată de el în acest loc merită o importanţă mai mare. De aceea, prin mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul familiei dr. Ştefănescu, am înălţat în memoria acestui preot ocrotitor al inapţilor de la Poarta Albă, care pune în lumină pe toţi slujitorii de la Biserica „Sfântul Pantelimon"-Foişorul de Foc din Bucureşti, o troiţă pe care am sfinţit-o în data de 27 mai 2017, la Mănăstirea Sfinţilor Români din Galeşu.

Model de credință și apărător al celor aflaţi în suferinţă, părintele Ion Pâslaru a dovedit prin grelele încercări la care a fost supus că puterea credinței și a dragostei de ţară nu a putut fi învinsă de comunism, afirmându-şi până la sfârşitul vieţii crezul de a fi „un bun creștin şi bun român".