În istoria noastră, satul a ținut Țara
Ca jurnalist și analist foarte lucid, minuţios, plin de forţă, extrem de bine documentat şi ancorat în realitatea economică, socială şi politică a vremii sale, Mihai Eminescu a fost preocupat intens de soarta ţăranului, fiindcă, în opinia sa, „clasa ţărănească este naţiunea însăşi”, ţăranii fiind „cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătoarea istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului”.
Analizele redactorului de la „Timpul” sunt valabile şi dureros de actuale şi astăzi, tocmai fiindcă în ele se afirmă nu nişte „adevăruri” de conjunctură, dictate de interese de partid sau de curente ideologice ale vremii, ci „adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat” (Zoe Dumitrescu Buşulenga). El nu a ţinut partea vreunui partid politic, nici chiar a Partidului Conservator, pe care nu a ezitat să îl critice cu intransigenţă deseori, ci a „poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari”: „Totul era hotărât pentru mine; era o datorie de-a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial” („Timpul”, 8 aprilie 1882), scria marele jurnalist.
„Pătura superpusă” era compusă din clasa de politicieni corupţi şi demagogi, oportunişti, slujind interese străine, precum şi din „uzurari” („ceată de tâlhari”, care îi înşelau pe ţărani, îi prădau şi îi transformau în proletari) şi „clasele improductive”, ahtiate după „avere fără muncă” şi trăind „din sudoarea poporului”, „clasele de mijlocitori” - funcţionari, negustori, samsari, care storceau şi sărăceau producătorul, iar „aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul, trei din patru părţi ale poporului, susţinerea întregii xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran sub sute de forme!” („Timpul”, 3 septembrie 1881).
La țară putrezesc grânele, iar la oraș pâinea se vinde scump
O idee-pivot în scrierile sale economice este aceea potrivit căreia scăderea şi sărăcirea claselor producătoare, importarea a tot mai multor „mărfuri străine de tot soiul”, ruinarea proprietarului (în special a micului proprietar), „ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului”, reducerea până la dispariţie a breslelor şi meseriilor, nemaiexistând condiţii favorabile practicării acestora, negoţul „încăput pe mâini străine”, toate acestea conduc inevitabil la regresul economic grav al unui stat: „înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic” („Timpul”, 2 octombrie 1879); „În veacul nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia înmulţită producţia şi braţele producătoare.
Din contră, numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc - cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte”; „industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire ori au trecut în mâni străine; iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oameni ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi - pe hârtie” („Timpul”, 22 februarie 1879); „Factorii de căpetenie ai tranzacţiunii economice sunt atât de despărţiţi printr-o lume întreagă de intermediatori încât nu se simt reciproc; producţiunea se-aruncă în rangul al doilea, şi în rangul întâi intră mijlocirea şi clasele mijlocitoare” („Timpul”, 15 iulie 1882).
Eminescu înţelege că sărăcirea, împilarea şi „proletarizarea” ţăranilor, „clasa productivă a ţării”, reprezintă, în fond, o ameninţare la adresa securităţii statului: „Clasele rurale (...) nu sunt numai păstrătoarele cele mai credincioase ale acelor formaţiuni istorice pe care le numim naţiune şi stat, ci totodată apărătoarele lor în vreme de război; ele reprezintă principiul conservator al istoriei. Nu e azi pentru nimeni o îndoială că proletarizarea claselor rurale are drept efect nimicirea statului” („Timpul”, 7 octombrie 1882); „Țăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească. Dacă aceia cari au în mână soarta şi viitorul ţării nu văd primejdia, atât de rău pentru ei, atât mai rău mai cu seamă pentru cetăţenii cari-i sufăr încă în fruntea afacerilor publice” („Timpul”, 4 decembrie 1882).
„Ţăranul român, sărmanul ţăran român!”
După cum o dovedeşte istoria, regimurile totalitare sau bazate pe ideologii importate ce nu se potriveau cu realităţile și fiinţa noastră naţională au fost mereu orientate către distrugerea satului şi ţăranului, a micii gospodării ţărăneşti, a comunităţilor rurale - o lume la scară umană, neintegrabilă utopiilor, o lume a solidarităţii organice, opusă societăţilor masificate create atât de socialism, cât şi de capitalismul globalist. Eminescu se poziţionează cu totul în afara ideologiilor, respingând deopotrivă ideile socialiste, precum şi „liberalismul cosmopolit” distructiv. Teoriile sale, profund ancorate în realităţile româneşti, pe care le cunoştea poate mai bine decât oricine din vremea sa, sunt la fel de valabile astăzi tocmai în virtutea acestui fapt și fiindcă prin ele anticipează evoluţii ulterioare ale societăţii româneşti, inclusiv situaţia în care se află ţara noastră astăzi. Eminescu a fost un mare vizionar, iar Simion Mehedinţi a spus un mare adevăr atunci când a formulat acest avertisment: „Numai urmând învăţăturile lui mai pot afla urmaşii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci...”
Scrierile sale cu privire la situaţia economică şi socială a ţăranilor şi a ţării din vremea sa devansează idei importante ale unor economişti, politicieni şi sociologi din perioada interbelică precum Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti şi alţi gânditori din şcoala lui Gusti. Însă aceşti mari gânditori, care dovedeau importanţa sprijinirii gospodăriilor ţărăneşti, al căror rol în economia unei ţări cu structură ţărănească agrară este fundamental, au început să fie şterşi tot mai mult din memoria noastră, odată cu instalarea comunismului. Comunismul a distrus ţăranii prin deposedarea lor de pământ, prin strămutarea lor forţată la oraş şi transformarea lor în „unităţi de producţie”, adică în ceva cu totul străin firii lor. Capitalismul neoliberal a făcut acelaşi lucru, deşi sub masca „libertăţii”.
„Ţăranul român, sărmanul ţăran român! I-am dat moşie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpân pe sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-şi facă parte din averea lui; (...) l-am făcut liber ca cerbul în pădurea cutreierată de vânători şi neatârnat ca frunza purtată de vânturi; l-am înăbuşit cu binefacerile libertăţii”, scria Eminescu în „Timpul”, în 19 aprilie 1879. Parcă ar fi descris cu precizie situaţia ţăranului român de astăzi! Marele jurnalist se referă la circumstanţa când, în urma legilor adoptate în 1848 şi 1855 cu privire la chestiunea agrară, „ţăranii dobândiră dreptul de proprietate şi libertatea, fără însă ca legiuitorul să se fi gândit la măsurile tutelare în vederea stării lor şi la măsurile necesare pentru ridicarea lor morală” şi pentru instruirea lor, astfel încât să nu cadă pradă „uzurarilor” şi speculatorilor de tot felul („Timpul”, iunie 1879). Situaţia de atunci este foarte similară cu cea în care a fost adus țăranul român după '89. Deşi i s-au restituit pământurile, nu le-au fost asigurate condiţiile, mijloacele şi instruirea necesare pentru a-l putea lucra. Astfel, ţăranii au ajuns să emigreze în masă sau să-şi vândă cu uşurinţă pământurile străinilor.
Cine deține pământul are puterea
„(...) siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului” („Timpul”, 1 decembrie 1882), „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea” („Timpul”, 3 decembrie 1882) - era „strigătul în pustie” al lui Eminescu, marele gazetar şi desăvârşitul român. Astăzi asistăm la aceeaşi dureroasă situaţie, când au fost înstrăinate peste 40% din terenurile agricole din România, iar ţăranul nu mai este lăsat să muncească cinstit în ţara sa, fiind parcă tot mai încurajat să-şi caute un rost departe de satul şi patria sa. Soluţiile propuse de Eminescu sunt salvarea şi protejarea moşiei ţărăneşti, oprirea înstrăinării pământurilor, ridicarea nivelului de trai al ţăranului şi a nivelului său de educaţie, asigurarea instruirii lui, importanţa acordată cultului muncii: „Trebuie să dăm timp poporaţiunilor noastre rurale de a se deştepta şi de a ajunge la acel grad de cultură prin care să-şi poată apăra singure interesele în contra cămătarilor şi esploatatorilor de tot felul, trebuie să cerem ca pământurile ţăranilor să fie declarate prin lege nealienabile încă pentru 30 ani, sau vânzările să nu să poată face în acest period decât între foştii clăcaşi (...)” („Timpul”, 30 mai 1879); „Libertatea adevărată şi neatârnarea economică sunt două noţiuni identice. Şi când vorbim de neatârnarea economică înţelegem eliberarea continuă, prin cultură şi prin împroprietărire, a clasei celei mai numeroase şi esclusiv productive, a clasei ţăranilor” („Timpul”, 17 iulie 1879).
Despre crearea condiţiilor pentru sporirea populaţiei ţăraneşti, prin răspândirea bunăstării materiale, instrucţie şi susţinerea micilor gospodării rurale vor vorbi mai târziu Virgil Madgearu şi alţi economişti interbelici. Madgearu va argumenta că protejarea şi răspândirea micii gospodării ţărăneşti (prin organizarea unui sistem cooperatist) „va întreţine o populaţie densă, va intensifica producţia agricolă şi va alcătui pentru producţia industrială a ţării o piaţă internă, capabilă să consume stocuri mari de mărfuri” şi că „regimul de proprietate şi de muncă ţărănească poate deveni punctul de plecare al dezvoltării unei industrii naţionale. ... Cu cât va fi mai răspândită gospodăria ţărănească mică, cu atât va dispărea mai repede şi mai complet cauza emigrării.”
Sunt idei anticipate de Eminescu. Importanţa existenţei unei pieţe interne diverse pentru produse româneşti, necesitatea unei munci diversificare, nu unilaterale, muncă prin care „totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte” (potrivit teoriei eminesciene a statului organic, care afirmă că legile, departe de a fi o copie după cele străine, trebuie să fie cu totul în acord cu „natura poporului”, cu realităţile şi trebuinţele acelei ţări), cinstea acordată muncii, „singura creatoare a tuturor drepturilor” („Când munca unei clase într-un popor nu mai echivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă”), măsurile pentru combaterea speculei, necesitatea dezvoltării unui comerţ intern, care să fie protejat, încurajarea meseriilor, diversificarea producţiei, educaţia, punerea în mişcare a „tuturor resorturilor intelectuale şi morale” ale poporului, pentru dezvoltarea de aptitudini, talente şi activităţi noi „a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului” - sunt soluţii detaliate de Eminescu în analizele sale.
Măsuri atât de valabile astăzi, când este evident unde a ajuns o ţară a cărei elită nu a vrut să „asculte” de Eminescu: scăderea populaţiei într-un ritm fără precedent, emigrarea în masă, abandonarea satelor, proletarizarea ţăranilor, aduşi în condiţia umilitoare de forţă de muncă ieftină, distrugerea agriculturii, importul a 80% din alimente, cedarea resurselor, înrobire şi exploatare în favoarea unei oligarhii financiare şi a băncilor...
Un păstrător de datini și tradiții care nu primește nimic în schimb
Marele nostru analist avertiza apăsat: „Semibarbaria noastră este mult mai rea decât barbaria deplină. Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului, care devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său. Şi când o naţiune a căzut prin inepţii economice atunci i se scoate ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă” („Timpul”, 31 octombrie 1881); „Toate ţările cari n-au comerţ înăuntru şi cari sunt avizate la esport la pieţe depărtate decad intelectual, economic, moraliceşte chiar” (Ibidem). O realitate a vremurilor sale pe care o critică deseori Eminescu este crearea „drumurilor de fier”, prin care au fost favorizate interesele străinilor, fără a se crea şi condiţiile de dezvoltare economică prin care ţara noastră să poată concura în mod real cu alte state dezvoltate: „(...) dacă [poporul] e necivilizat şi nu poate concura, atunci se sting, prin introducerea de mărfuri străine, toate ramurile sale proprii de producţiune şi el e redus la [o] singură ramură ... producţiunea devine unilaterală, naţia lucrează cu un singur braţ, iar celalt i se taie; o singură clasă e condamnată la muncă, celelalte sunt avizate a se hrăni în mod cu totul improductiv prin speculă, tertipuri şi şarlatanerie politică” („Timpul”, 14 mai 1882).
Potrivit lui Eminescu, „liberul schimb absolut” este „periculos pentru calităţile unui popor, le tâmpeşte atât de mult pe toate” şi „cel mai mare rău ce ne-ar putea face duşmanul e ca să ne dea marfa lui nu ieften, ci gratis. Toate puterile şi toate instinctele naţionale ar amorţi şi ar degenera; o naţiune de matufi (matuf = bătrân ramolit) pe care cineva ar răsturna-o c-o lovitură de picior” („Timpul”, 29 aprilie 1882).
Eminescu a înţeles, probabil ca nimeni altul din vremea sa, că de la distrugerea ţăranului şi a lumii sale, prin sărăcirea, transformarea lui într-un sclav şi alungarea sa de pe propriile pământuri, pornesc toate relele care ajung să se abată asupra unui popor. Dacă ne gândim la condiţia în care a fost adus azi satul românesc, nu ar trebui să mai lăsăm ca avertismentele lui Eminescu să fie din nou acoperite de uitare şi ignoranţă. Şi poate că lipsa de unitate dintre români, uniformizarea şi atomizarea societăţii, slăbirea credinţei, lipsa de simţ naţional sunt tocmai urmările degradării satelor. Iar această ruinare a ţăranului se traduce nu numai prin regresul economic al unui popor, dar şi prin pierderea identităţii sale. Fiindcă „în mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, [ţăranul] e singurul ce şi-a păstrat frumoasa limbă veche”; „el, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea noastră naţională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită şi nemţită”.