În pelerinaj, la prima mănăstire pictată de Nicolae Grigorescu

Dacă vreodată paşii vă vor purta pe valea pitorească a Teleajenului, nu ezitaţi să deschideţi poarta Mănăstirii Zamfira, situată la 15 kilometri de Ploieşti. Aprindeţi o lumânare, murmuraţi din inimă o rugăciune şi admiraţi în tăcere pictura marelui artist Nicolae Grigorescu. Biserica Mănăstirii Zamfira, un important monument de arhitectură şi de artă al patrimoniului naţional românesc, este primul lăcaş de cult pictat în întregime de marele Grigorescu. Priviţi şi vă bucuraţi! Liniştea, simplitatea şi buna-cuviinţă a întregii suflări de la Zamfira vă vor da alternativa vieţii tot mai agitate şi violente în care trăim.

„Omul nu trebuie să uite să fie bun”

În zilele nelucrătoare sau în concedii, tot mai mulţi oameni părăsesc aglomeraţiile urbane. Unii preferă destinaţii cel puţin la fel de zgomotoase asemenea celor de unde au evadat, în căutarea unor noi distracţii, alţii preferă câteva momente de linişte şi reculegere. Despre omenirea de astăzi şi metehnele ei, maica Melania Toma are o singură explicaţie: „Aşa este scris… cred că de la întemeierea lumii. Dumnezeu, când a făcut pământul şi toate ale Lui, l-a făcut cu atâta chibzuială şi l-a făcut cu atâta bunătate, ca omul să fie mulţumit pe pământ, dar noi din ce în ce mai mult ne-am făcut mai răi. El ne dă pe măsura credinţei noastre. Omul nu trebuie să uite să fie bun. Bunătatea lui stă în credinţa în Dumnezeu. Cum Îl iubeşti tu pe Dumnezeu, aşa îţi arăţi şi bunătatea.”

La cei 87 de ani neîmpliniţi, una dintre cele mai bătrâne maici ale Mănăstirii Zamfira îşi deapănă firul zilelor cu înţelepciune, răbdare şi multă dragoste pentru Dumnezeu. Aşa cum a făcut o viaţă.

„Eu, acum, sunt la anii de osteneală şi durere. Şi durerea ne-o dă Dumnezeu, ca să ne mântuim. Că El pe cine iubeşte, ceartă. La fel ca şi un părinte pe fii lui”, spune schimnica Melania Toma.

Două biserici ziditoare de suflete

În cerdacul cu flori al chiliei, unde îi place să stea când e timpul călduţ, monahia primeşte pe oricine vrea să capete o vorbă bună. Maica Melania se deplasează cu mare greutate, ajutată de maicile mai tinere, însă e mulţumită că are aproape biserica mănăstirii, pe care o vede clipă de clipă. Înaltă, albă, mereu primitoare. Casa Domnului Preaslăvit. Aceasta este cea de-a doua biserică a complexului monahal, numită şi „biserica mare”, fondată de mitropolitul Nifon, între anii 1855-1857. După terminarea construcţiei, aici au fost transferate maicile de la Schitul „Roşioara”, de lângă Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova. Lăcaşul de cult poartă hramul „Înălţarea Domnului” şi „Sfântul Nifon”.

Este cunoscută măiestria artistică a acestei biserici, dată de pictura marelui Nicolae Grigorescu la vârsta de doar 18 ani, acesta fiind primul lăcaş de închinăciune executat, în întregime, în frescă de maestru. Pictura murală şi icoanele catapetesmei au fost terminate de tânărul Grigorescu, ajutat de fratele său Gheorghe Grigorescu, numai într-un an şi două luni.

Cât priveşte cea dintâi biserică sau „biserica mică”, aflată în cimitirul mănăstirii, aceasta a fost construită de Zamfira, soţia lui Manuil Apostol, om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu. De altfel, numele mănăstirii se trage de la numele jupâniţei Zamfira. După moartea acesteia, toată averea sa a rămas mănăstirii, respectiv moşia şi un conac care mai există şi astăzi în apropierea complexului monahal.

Lucrările începute de doamna lui Apostol în perioada 1719-1743, au fost terminate de nora sa, Smaranda, fiica lui Ion Aga Bălăceanu, prilej cu care lăcaşul de cult a primit hramul „Sfânta Treime”. Din fresca în stil naiv a mai rămas până astăzi doar catapeteasma, care este de zid, şi în care se slujeşte de hram şi în sâmbetele morţilor.

În anul 1780, după ce Smaranda Bălăceanu-Apostol a murit, biserica a devenit metoh al scaunului episcopal din Târgovişte. La anul 1832, schitul de maici Zamfira a fost închinat Mănăstirii Câmpulung, care aparţinea de Mitropolia din Bucureşti.

„Nu se trece aşa uşor de la rai la rai”

Maica Melania numără cele 13 pastile colorate din podul palmei, pe care le înghite pe rând. De 20 de ani duce în cârcă o „salbă” de boli, dar nu disperă: „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce-mi dă. L-am rugat să-mi dea aici pe pământ să ispăşesc tot ce este mai greu, că aici toate sunt trecătoare, ca umbra şi ca visul. Dar noi le lăsăm pe cele trecătoare şi le căutăm pe cele viitoare. Dacă Bunul Dumnezeu rânduieşte să ne mântuim, pe acestea trebuie să le avem. Dar nu se poate trece aşa uşor de la rai la rai. Trebuie să suferim ceva, pentru că nici un sfânt nu s-a sfinţit fără să sufere, fără să rabde”.

Schimnica povesteşte cum a venit la Mănăstirea Zamfira de mică, care şi pe atunci era tot mănăstire de sine. A avut noroc „de maici bune şi blânduţe, cărora le-a fost milă de mine şi m-au învăţat multe lucruri bune”. În acele vremuri, la muncă şi rugăciune participau şi sătenii, deoarece în localitate nu exista altă biserică. Viaţa duhovnicească de la Mănăstirea Zamfira înflorea, iar numărul monahiilor a crescut, astfel că în 1950 erau 150 de vieţuitoare. Maica Melania îşi aminteşte: „Cât de frumoase erau privegherile şi slujbele la care participam oricât am fi fost de obosite! Munceam cu drag şi spor cele 75 de hectare de pământ din jurul mănăstirii. Eram peste o sută de maici şi, când ieşeam la ascultare, plecam pe câmp 60 de maici o dată. Şi era frumos pământul negru, şi porumbaşul verde, de ţi-era mai mare dragul să-l priveşti!”

După ce terminau munca câmpului (teren arabil şi livadă), se îngrijeau de grajdurile pline cu vite şi cai şi de grădinile de zarzavat. Apoi, maicile mergeau la ateliere, unde migăleau de zor la covoare olteneşti, cusături artistice, ţesături alese şi tricotaje.

Ani de prigoane, pribegii şi grele încercări

Toate acestea au dispărut ca şi cum n-ar fi fost, odată cu decretul nr. 410 din 1959, când maicile au fost obligate să părăsească mănăstirea şi să îşi găsească fiecare adăpost în altă parte. În aceste vremuri de prigoană, biserica a rămas deschisă enoriaşilor, păstoriţi de un preot de mir care locuia în sat.

Maica Melania a plecat la casa părintească. A plâns mult şi a regretat enorm despărţirea de viaţa monahală, dar s-a resemnat curând şi, timp de 9 ani, a fost sprijin părinţilor săi. Odată cu venirea în 1968 a monahiei Josefina Chirilă, care era stareţă la Schitul „Sfânta Maria” din Techirghiol, Mănăstirea Zamfira a început să recapete puteri, asemenea unui bolnav ieşit dintr-o stare profundă de comă. S-au restaurat chiliile, care au fost dotate cu apă curentă, curent electric şi gaze naturale, s-a zidit o nouă clopotniţă. Maica Josefina a adunat maicile care mai erau în viaţă, astfel că în 1975 erau deja 35 de călugăriţe. Printre ele, şi maica Melania Toma.

După 9 ani de absenţă, schimnica nu a uitat cum e să porţi tainic, în suflet, dorul veşniciei: „De zece ori dacă m-aş naşte, tot călugăriţă m-aş face. Faţă de ce este dincolo de poartă, aici este mult mai bine. Chiar dacă dai cu sapa, dai în via lui Hristos, dai în grădina Maicii Domnului. Cât ar fi ispitele de rele, tot le dovedeşti cu nădejde puternică”.

Cutremurul din 1977 a fost o nouă piatră de încercare pentru mănăstirea de pe valea Teleajenului. Biserica a fost grav avariată, însă refăcută în urma lucrărilor de consolidare, în exterior, în perioada 1977-1980. De asemenea, şi interiorul a „suferit” intervenţii de conservare şi restaurare, sub coordonarea pictorului Ion Chiriac, în perioada 1986-1989. Cu acest prilej, artistul a scos la suprafaţă pictura originală a lui Nicolae Grigorescu, care poate fi admirată şi astăzi.

La rândul său, cutremurul din 1986 a afectat clădirea stăreţiei, dar a fost repede consolidată un an mai târziu. De asemenea, în perioada 1976-1980, a fost reparată şi bisericuţa cimitirului. Mai precis, a fost înveşmântată cu o pictură nouă, în stil neobizantin, în frescă, (cu excepţia catapetesmei) şi a fost sfinţită la 12 septembrie 1982. Lăcaşul de închinăciune a aparţinut mănăstirii până 1990, când s-au terminat lucrările de restaurare a picturii murale la biserica mare. Astfel, biserica mică din cimitir a fost dată sătenilor, cu tot cele de trebuinţă, inclusiv cu o maică la strană, iar în fruntea obştii săteşti a venit un preot de mir.

Localizare, repere

Pentru a ajunge la Mănăstirea Zamfira, pelerinii pot alege ruta DN1 A, la intersecţia cu drumul judeţean care face legătura cu staţiunea Slănic-Prahova, pe raza comunei Lipăneşti. De asemenea, se poate ajunge şi cu trenul (traseul Ploieşti-Măneciu cu staţia Lipăneşti; sau Ploieşti-Văleni până la halta Găvănel). Mai mult, există şi curse cu microbuzul, care circulă din Ploieşti spre Văleni şi Dumbrăveşti, cu oprire la capătul satului Zamfira, aproape de mănăstire. Lăcaşul de cult nu dispune de locuri de cazare pentru pelerini, nici de sală de mese.

Ultima dorinţă: mântuirea

Odată ajunşi la Mănăstirea Zamfira, credincioşii pot vizita în incinta construcţiei, în şirul de chilii cu muşcate la ferestre, pe timp de vară, un muzeu cu obiecte de cult vechi: icoane, vase, broderii, cruci din metal, sfinte vase. De asemenea, în curtea lăcaşului monahal se află mormintele a cinci membri ai familiei lui Nicolae Iorga: mama, un frate şi trei copii. Tot aici îşi doarme somnul de veci şi profesorul de muzică psaltică Ştefănache Popescu, care le-a învăţat cu multă măiestrie pe maicile de aici muzica bisericească.

În prezent, vieţuiesc 30 de măicuţe, cu viaţă de sine, care locuiesc în chiliile din curtea mănăstirii. În fiecare zi, dimineaţa şi seara, se oficiază slujbe religioase.

La ele participă, cu rare excepţii, şi maica Melania. În astfel de momente devine una cu mănăstirea sufletului ei. „Am avut o viaţă frumoasă. Ceasul se dă înapoi, dar viaţa omului nu…”, spune monahia. O viaţă pe care şi-a trăit-o cu Ceaslovul şi Psaltirea la căpătâi, între filele căreia păstrează şi acum icoane de la Ierusalim, unde a mers în pelerinaj şi de unde încă mai păstrează amintiri luminoase: „Acolo nu mai aveai grijă de nimic. Nu ştiai decât că exişti tu şi Dumnezeu. Aşa era sufletul meu. Şi nu aş fi vrut să plec niciodată de acolo.”

De fiecare dată când priveşte la iconiţa din hârtie cu „Punerea în mormânt a lui Iisus”, bătrâna se roagă: „Doamne, o picăturică de sânge, cât vârful acului, din picioarele tale să mă mântuiască pe mine şi pe toată lumea care crede în Tine”. Mai departe, caută şi găseşte icoana „Maicii Domnului cu Fiuţul ei” la care priveşte îndelung şi vorbeşte domol, ca la rugăciune : „Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a îngăduit pe pământ, mi-a dat ascultare, răbdare, acum doresc să-mi dea mântuire. Ştiu că nu merit, dar de acum încolo aştept drumul fără întoarcere. Acolo unde m-oi duce, îmi doresc să îmi dea Dumnezeu o mână de ajutor, să mă trimită şi pe mine acolo, unde mi-am dorit de mică”. În rai.