În temnițele mele
Abia se mai poate ține pe picioare. Privirea încețoșată alunecă poticnit peste chipurile celor prezenți. În sală, ambii părinți, împuținați de durere. În afară de ei, mai zărește niște necunoscuți: trei bărbați de statură înaltă, îmbrăcați în costume boțite și negre. Pantalonii cu manșeta terminată deasupra ciorapilor și hainele cu mâneci scurte. Stau nemișcați, în picioare. Gata să răscolească fiece ungher, pregătiți să intervină dacă Republica Populară le‑o cere. Aproape de ușă, doi jurnaliști cască, plictisiți și nerăbdători să se termine ședința, ca să‑și predea la gazete articolele ce proslăvesc felul în care sunt înfierați și pedepsiți bandiții, uneltitorii împotriva ordinii sociale. Oftează. O lovitură în rinichi îl încovoaie. Are noroc că nu cade peste marginea boxei. Înalță privirea și se străduie să‑l urmărească pe maior. Statură potrivită, mai degrabă îndesat, cu un cap uriaș sub o claie neagră, rebelă, potolită de uleiul turnat din belșug peste bucle. Își simte stomacul la gură. Mai mult, se chinuie să urmărească textul turuit, presărat cu vorbe alandala, rostogolite într‑o grabă suspectă. Privirea i se fixează pe coala de hârtie și observă că maiorului îi lipsesc toate degetele de la mâna dreaptă, acoperită cu o mănușă neagră, fluturând deasupra dosarelor ca o aripă a morții. Străină sau poate rătăcită.
Brusc, ca într‑o oglindă întoarsă înspre trecut, își zărește chipul, cum e descris pe una din filele dosarului: `Fruntea potrivită, nasul convex, bărbia și fața rotunde, ochii și părul castanii, sprâncenele drepte, urechile depărtate, barba rasă”. Inclusiv semnele particulare: picioarele arse și cicatricea de apendicită.
De când am văzut lumina zilei, am locuit în casa părintească de pe strada Ion Polizu. La numărul 39, în mahalaua Pantelimon, sectorul II de Negru. Pe vremuri, cartierul fusese locuit de lefegii și meșteșugari. Cei mai mulți, săraci. Casele lor, modeste. Unele de‑a dreptul sărăcăcioase, căci înfățișarea unei case dezvăluie bunăstare sau sărăcie. Starea celui care locuiește în ea.
Amintiri. Precum ciorchinii: suculenți sau uscați. Imagini alb negru. Mai degrabă, sepia. Ca fotografia străzii largi, Mihai Bravu, înțesată de prăvăliile căciularilor, cizmarilor și stămbarilor. Cu vitrine împodobite cu vase strălucitoare de aramă. De sărbători, părinții ne scoteau pe mine, pe fratele și pe sora mea la plimbare. Obișnuiam să căscăm gura la vitrinele colorate, în timp ce taică‑miu se minuna că prăvăliile câștigă nu doar de Moși, ci și marțea sau vinerea, considerate zile de obor. În plus, nu rata ocazia de a se făli că apucase timpuri când, pe aceeași stradă și în împrejurimi, se vindeau rapid uriașe cantități de lemn și fân.
La rândul meu, văzusem cum, în jurul prăvăliilor, negustorii își înălțaseră case trainice și frumoase. Numai că taică‑miu nu se lăsa și povestea câte‑n lună. Chiar și despre un tramvai 14, cu vagoane verzi și galbene, ce trecea pe lângă un cimitir de tramcare de la Obor, aflat între Pantelimon și Colentina.
Bob cu bob, amintirile s‑au fixat într‑o ordine un pic străină de voința mea, astfel încât ar fi trebuit să încep cu acea zi din toamna lui ’39, când l‑am auzit pe taică‑miu rostind printre dinți: `Fir‑ar el afurisit de pact!” L‑am întrebat: `Ce‑i ăla?” El însă mi‑a răsfirat ciuful rebel și a oftat. În aceeași zi, spre seară, trăgeam cu urechea la ce discuta cu un prieten. Aveau un ziar desfăcut pe masă:
„Uite, domne’, cum se pupă Stalin cu Hitler! Stai, s‑o vezi și pe‑asta de la parada militară: rușii și nemții laolaltă”. Eu însă habar nu aveam cine erau acei domni din fotografiile ce însoțeau articolele de ziar. Taică‑miu, un împătimit al lecturilor din gazete, avea o colecție cu ziarele vremii, inclusiv ediții din revista „Cuvântul”. Prin ’41, îmi amintesc că se dădea de ceasul morții, când citea îndemnuri de genul: „Nu vă îngrijorați, Armata Roșie vine în curând.” Sau „Tovarășii alpiniști francezi vor urca pe Mont Blanc bustul lui Stalin.” Toate după ce, într‑o cenușie zi a lui ‘40, a venit cătrănit acasă și s‑a pus pe băut. Maică‑mea nu știa ce să mai facă ca să‑l potolească. El o ținea pe‑a lui: `Măi,femeie! Smintiții care au pătruns în Gardă s‑au apucat să interzică melodiile ciocârliei noastre, Maria, pentru că are prieteni evrei. Nu sunt zdraveni! Neoameni ca ăștia ne îngroapă la fel de repede ca bolșevicii.”
În toamna lui ’45, împlinisem opt ani, când l‑am auzit vorbind despre răzmerița unor studenți împotriva comuniștilor. Tineri care îl prețuiau pe rege, considerat un far al unei lumi pe cale de a se prăbuși. Revoltați de defilarea tancurilor sovietice de pe străzi, doreau și ei să facă ceva, ca să împiedice răspândirea molimei. Americanii aveau nevoie de o listă cu numerele camioanelor sovietice și câțiva tineri le‑au întocmit. Se șoptea că tot privighetoarea noastră, Maria, le transmitea soldaților americani.
Efortul de a rămâne drept îl epuizează. Îi stoarce ultima vlagă. Se silește din răsputeri să nu adoarmă din picioare. Nu știe de când nu a mai pus geană pe geană și nu a înghițit ceva cald. Milițianul îl lovește la fiecare mișcare și are grijă să‑i amintească că e bandit.
Îm vremea asta, un maior de justiție, M.O. - cu greu îi aflase numele - îl avertizează pe arhivar să consemneze în procesul-verbal și mandatul de arestare, întocmit de un locotenent colonel, D.N., procuror militar, în baza căruia, din noiembrie ’54, fusese reținut la Penitenciarul Jilava.
Nu doar cei de vârsta mea, ba chiar și băieții mai mari cu unu sau doi ani, nu‑mi ieșeau din vorbă. Nici unul nu îndrăznea să mă îmbrâncească sau să mă lovească. Fie și în glumă. De obicei, liniștit și puțin vorbăreț, mă bucuram de respect și ascultare. Uneori, îmi închipuiam că eram un soi de prinț al cărui domeniu se întindea de la curțile cu pământ bătătorit, cișmele și garduri de lemn - unde mă strecuram la prieteni, iar când mă prindea prânzul, eram poftit la masă - la gropile de pământ ale fabricilor de cărămidă din apropiere. Cel mai mult îmi plăceau însă serile de vară. Gospodinele, adunate pe la porți, aprindeau un foc vesel sau o cârpă, ca să alunge țânțarii și, pe străzi, țigănuși mângâiau viorile...
Un țiuit asurzitor îi năvălește în urechi. Încearcă să se sprijine de bară. Lovitura ascuțită în spate îi provoacă o amețeală atât de puternică, încât sala începe să se învârtă. Cu viteză. Fulgerător. Își aude inima. Îi bubuie în creieri. Un glas, mustind de ură, rostise, în urmă cu un an, aceleași cuvinte ce‑aveau să‑l însoțească toată viața: `Ordonăm agenților forței publice ca să aresteze și să conducă la Penitenciarul Jilava pe Mihai Marin pentru uneltire contra ordinii sociale.”
(Fragment de roman, aflat în lucru, cu titlu provizoriu)