Începutul și sfârșitul oricărui bine
Marcu Ascetul este un monah care a trăit până pe la jumătatea secolului al V-lea. A fost o bună bucată de vreme egumen al unei mănăstiri din Asia Mică, undeva în zona Ankarei. De la el au rămas o serie de scrieri caracterizate prin spiritul lor practic, fără speculații teologice abstracte, greoaie. Câteva dintre lucrările sale sunt traduse de părintele Stăniloae în primul volum al Filocaliei românești. Dintre aceste scrieri, probabil că cea mai cunoscută este cea despre legea duhovnicească, organizată în „200 de capete”.
Spune Sfântul Marcu: „Întâi știm că Dumnezeu este începutul, mijlocul și sfârșitul oricărui bine; iar binele este cu neputință să fie crezut și săvârșit altfel decât în Hristos Iisus și Duhul Sfânt”. Cu alte cuvinte aceasta este prima afirmație pe care o putem face despre legea duhovnicească. Orice bine își are originea în Dumnezeu și nu poate exista independent de El. Orice virtute își are „începutul” în Dumnezeu, adică avem nevoie de susținerea harului din prima clipă în care voința noastră începe să se miște către bine. Ba mai mult, am putea chiar să spunem că orice virtute este precedată de mișcarea harului, care ne cheamă și care ne face disponibili pentru bine. Dar lucrarea harului nu se oprește la această mișcare inițială, ci este prezentă și la „mijlocul” oricărui bine, pentru că virtutea nu capătă niciodată autonomie față de Dumnezeu. El este cel care susține efortul eroziv de a face binele, care stârnește în permanență opoziția lumii căzute și a demonilor. Tocmai de aceea binele este atât de greu de făcut, iar fără har este imposibil.
Dar binele își are și „sfârșitul” în Dumnezeu. Adică împlinirea oricărui bine, sensul lui se găsește în Dumnezeu. Și totuși, ce înseamnă că Dumnezeu este sfârșitul binelui? Cred că aici găsim un sens teologic profund: căutarea binelui este o lucrare de anduranță, care se întinde până în eshaton, la a doua venire a Domnului, când El va fi „toate în toți” (1 Cor. 15, 28). Acesta este sfârșitul oricărui efort pentru bine, întrucât e momentul final al triumfului absolut al binelui.
Dar binele nu poate să fie nici „crezut” și nici „săvârșit” în afara lui Iisus Hristos și a Duhului Sfânt. Adică binele nu poate fi nici măcar identificat în afara comuniunii cu Iisus Hristos. Lumea căzută este lumea confuziei și a haosului, în care binele nu se arată cu ușurință și e adesea măsluit; poate cădea în moralism și legalism sterp, în loc să fie purtător de viață. În această perspectivă, binele nu mai poate fi redus la simpla conformare exterioară față de o regulă morală. Există fapte aparent bune care ascund, în adâncul lor, dorința de afirmare, orgoliul subtil sau nevoia de justificare înaintea celorlalți. Tocmai de aceea, spiritualitatea filocalică insistă atât de mult asupra curățirii inimii: nu doar ceea ce facem contează, ci și duhul din care izvorăște fapta. Omul poate imita exterior virtutea, fără a cunoaște însă pacea și libertatea pe care le aduce harul.
Dacă „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Cor. 3, 17), atunci binele făcut în comuniune cu Dumnezeu poate fi recunoscut după gradul de libertate pe care îl iradiază de jur împrejur.