Încercările lui Elţîn de a restabili puterea Rusiei (II)

Săptămâna trecută am avut în vedere câteva dintre încercările lui Elţîn de a restabili puterea Rusiei. EI a acţionat cu mult curaj în timpul loviturii de stat ce îl viza pe Gorbaciov, riscându-şi viaţa în confruntările cu complotiştii. A sprijinit pe jumătate reforma economica impusă populaţiei care suferea de pe urma efectelor ei, fără să înţeleagă ce se petrece, şi a permis ca aceasta să fie subvenţionată de către instituţiile Statului. El nu a înfiinţat un partid politic al cărui lider să fie. Era puternic, dar izolat, iar conflictul său cu Parlamentul l-a împiedicat să se preocupe de rezolvarea înfricoşătorului declin economic. Dezastruoasa situaţie economică şi confuzia politică favorizau dezintegrarea, determinând grupările etnice, locale sau cele formate la întâmplare să îşi asume, vrând-nevrând, administrarea economiei şi autoritatea politică.

În 1992, Elţîn a legiferat acordul tuturor regiunilor autonome, cu excepţia a două grupuri (cecenii şi tătarii) pentru crearea unei federaţii ruse în care aceste enclave, precum şi oraşele Moscova şi Leningradul (rebotezat Sankt Petersburg), să reprezinte entităţi distincte cu puteri sporite asupra propriilor afaceri interne. După o tentativă nereuşită de a repune în drepturi prin forţă Guvernul regional, Elţîn a retras trupele ruseşti şi a impus un embargo economic, care s-a dovedit totuşi a fi ineficient. El era îngrijorat de posibilitatea unor revolte similare în alte regiuni etnice, implicit, de situaţia căilor de comunicaţie ale Rusiei - căi ferate şi conducte de petrol - din Caucaz până la Marea Caspică şi de rafinăria de petrol din capitala cecenă, Groznîi, care era a doua ca mărime din Rusia. La rândul lor, Dudaev şi adepţii săi se temeau că trupele ruseşti, trimise în Georgia pentru a-l ajuta pe Şevarnadze în conflictul cu Gamsahurdia (singurul care recunoscuse independenţa Ceceniei), vor ajunge în Cecenia. Războiul cecen Ciocniri sporadice s-au înregistrat la graniţele Ceceniei până în 1994, când Elţîn s-a decis să nimicească regimul lui Dudaev, mai întâi sprijinind o grupare cecenă rivală şi apoi printr-o acţiune militară în forţă. Prima soluţie s-a dovedit a fi un eşec, cea de-a doua o catastrofă, o tragedie, departe de a fi o soluţie hotărâtoare. Acţiunea ruşilor, deşi pregătită în pripă, a fost de o cruzime inimaginabilă şi s-a soldat, pe parcursul a câteva săptămâni, cu mai multe victime decât au înregistrat ruşii în zece ani de război în Afganistan. Intervenţia armatei i-a stârnit deopotrivă pe ceceni şi pe ruşii ce trăiesc în Cecenia împotriva Rusiei lui Elţîn; a fost extrem de nepopulară în Rusia, unde a slăbit poziţia lui Elţîn; s-a vorbit foarte mult despre ea reprobator în lumea întreagă. Cecenii au replicat printr-o serie de raiduri în Rusia, de unde au luat 1.500 de ostatici. Încercările ruşilor de a-i elibera prin forţă au costat multe vieţi, distrugerea unui întreg spital şi un acord prin care cecenilor li se permitea să se retragă pe teritoriile lor cu autobuzele, luându-i pe unii dintre ostatici cu ei. Aceste lovituri şi excese au pus sub semnul întrebării, la Moscova, controlul pe care îl are Rusia asupra întregii zone a Caucazului, o regiune de mărimea Franţei, în care se vorbesc 50 de limbi diferite şi se practică diverse forme de creştinism sau islamism. Acest război de mici proporţii, dar cumplit şi de durată, a avut repercusiuni de ordin politic şi economic. El a ridicat problema incapacităţii de a stăpâni situaţia pe parcursul mai multor ani, a evaluării greşite a acţiunii militare din 1994-1995, a neînţelegerilor dintre Elţîn şi principalii săi consilieri militari şi a echilibrului de putere dintre ei. Costul acestui război a slăbit şi mai mult economia deja precară şi a descurajat voinţa opiniei internaţionale de a face ceva pentru a-i veni în ajutor acesteia. Un continuu regres În 1994, inflaţia a fost redusă cu 50%, dar ea avea să crească din nou în 1995 până la 200%, în loc să scadă cu 10-25%, aşa cum era prevăzut. Bugetul, grevat de credite permanente destinate procedurii de falimentare a unor întreprinderi şi cooperative agricole, nu prea dădea semne că s-ar putea încadra în procentul de 7,7% din PIB cerut de FMI, ca o condiţie prealabilă pentru a acorda sprijinul necesar redresării. În sectorul industrial, jumătate din forţa de muncă şi două treimi din întreprinderi au fost privatizate, cu toate că au fost trecute în proprietatea directorilor şi muncitorilor la preţuri minime. În agricultură, aproape toate cooperativele colective au fost transformate în SRL-uri, dar producţia şi distribuţia au rămas ineficiente sau au căpătat chiar un aspect haotic. Condiţiile Occidentului pentru a ajuta Numai în sectorul de servicii al economiei s-au înregistrat progrese îmbucurătoare. Principala problemă economică a Rusiei o constituiau de fapt două chestiuni: desfiinţarea unei economii (incompetente) de comandă şi înlocuirea unei economii de război cu una de pace. Pe măsură ce amploarea acestor probleme - materializată în bani şi timp - a devenit evidentă, liderii străini au devenit mai prudenţi. Ajutorul occidental a fost condiţionat de trei obiective sau perspective: Rusia să devină un stat naţional şi nu unul imperial, o democraţie şi o economie de piaţă în care să predomine proprietatea privată. Amestecul Rusiei în Georgia şi Tadjikistan a fost trecut cu vederea, dar atacul împotriva cecenilor a provocat o şi mai mare îngrijorare. Bombardarea Parlamentului ordonată de Elţîn a fost trecută cu vederea, dat fiind faptul că Elţîn părea a fi un guvernant mai sigur decât oricare dintre eventualii candidaţi la funcţia de preşedinte, neuitându-se însă rolul pe care-l au încă şi îl vor mai avea şi în viitor şefii armatei cărora Elţîn părea a le fi tot mai îndatorat. Cel de-al treilea obiectiv, condiţia de natură economică, era cea mai stranie şi asta nu numai pentru că presupunea implicit acordarea unor însemnate credite în numerar. Necesităţilor politice de a se promova stabilitatea şi democraţia în Rusia prin intermediul ajutorului economic i se adăugau, în cele din urmă, perspectiva unor profituri dintr-o ţară cu importante resurse naturale şi o de la sine înţeleasă nevoie de tehnologie occidentală şi de consultanţă. Caracterul straniu al politicii Rusiei şi al politicii ei economice Germania a dat tonul, promiţând ajutor financiar. I-au urmat Statele Unite, Uniunea Europeană, împreună cu nou creata sa Bancă Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (creată în 1989 din iniţiativa Franţei), Grupul celor Şapte, Banca Mondială şi FMI. Promisiunile făcute lui Gorbaciov au fost reînnoite şi îmbogăţite când acestuia i-a luat locul Elţîn. În cifre rotunde, angajamentele au ajuns la aproximativ 100.000 de miliarde dolari, plus replanificarea unei cifre asemănătoare a datoriei existente (Rusia şi-a asumat responsabilitatea pentru întreaga datorie externă a Uniunii Sovietice.) Proporţiile programului nu erau însă pe măsura nevoilor, iar cea mai mare parte a ajutorului nu a fost acordat din cauza caracterului straniu al politicii Rusiei şi al politicii ei economice. Elţîn însuşi a devenit contradictoriu, dat fiind faptul că adversarii săi îl acuzau că este adeptul unei politici de exagerată ploconire în faţa Occidentului şi foarte severă pentru ruşi. Donatorii nu au reuşit să cadă de acord asupra ritmului în care vechiul sistem economic din Rusia trebuia înlocuit. Principalele aspecte ale unui nou sistem trebuiau să fie privatizarea întreprinderilor de stat, desfiinţarea monopolului Statului asupra fixării preţurilor, precum şi stricta supraveghere a acordării de împrumuturi de către Banca Centrală. Varianta rapidă cu şocurile ei puternice ar fi putut scurta procesul, dar acest lucra nu ar fi fost posibil decât cu preţul unor mari lipsuri, poate chiar al foametei, preţ pe care, evident, ar fi trebuit să-l plătească o mare parte a populaţiei. Elţîn, a cărui sănătate a avut la fel de mult de suferit în 1995, ca şi popularitatea lui, nu părea a mai fi omul potrivit pentru a rezolva gravele probleme ale Rusiei. Inconsecvenţa şi ezitările lui tot mai frecvente aminteau de falsa relansare pe care a cunoscut-o Rusia cu un secol şi jumătate în urmă, în timpul ultimului său reformator-autocrat, ţarul Alexandru al II-lea. Rusia post-sovietică, doar o putere regională La alegerile de la sfârşitul anului 1995, partidul care s-a bucurat de cel mai mult succes a fost Partidul Comunist, condus de Ghenadi Ziuganov, ultranaţionaliştii lui Irinovski situându-se pe locul al doilea. Tabăra reformatorilor era divizată între Grigori Iavlinski şi Egor Gaidar, lideri ai reformatorilor în perioada lui Gorbaciov şi a lui Elţîn. Majoritatea celor aproximativ 40 de partide nu au reuşit să întrunească procentul de 5% necesar pentru a intra în Parlament. Rusia post-sovietică nu mai este o putere mondială, ci doar o putere regională, care are toate şansele ca pe termen mediu sau lung să devină o importantă putere regională. Influenţa ei în Europa şi Asia rămâne o chestiune de timp. Rusia este membră a Băncii Mondiale, a FMI şi a altor organisme economice internaţionale, iar la sfârşitul anului 1994 şi-a declarat intenţia de a se alătura Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC sau WTO - World Trade Organization) (succesorul GATT). Rusia cheltuia deja peste 100 de milioane de dolari pe an pe produse de import şi servicii, şi avea să devină unul dintre cei mai puternici magneţi pentru exportatorii străini. Ea era însă caracterizată de instabilitate politică atât timp cât Elţîn reprezenta autoritatea. Acesta nu va avea iniţiative reale, iar autoritatea lui avea să se diminueze pe măsură ce ideologiile comunistă şi naţionalistă deveneau tot mai puternice, putându-se chiar coaliza împotriva lui. Ce a însemnat dezintegrarea URSS pentru România În decembrie 1999, Boris Elţîn a renunţat la mandatul său, proclamându-l succesor pe Vladimir Putin, validat în primăvara lui 2000 ca preşedinte al Federaţiei Ruse. Anul 1989 a fost martorul revoluţiilor de mare tradiţie - afirmarea drepturilor civice şi a valorilor umane - dar, ca şi în cazul Revoluţiei franceze de acum două sute de ani, aceste revoluţii au ajuns într-un eşec economic. Dezintegrarea URSS a însemnat pentru România declaraţiile de independenţă ale RSS Moldovenească, cu populaţie în parte românească, şi a Ucrainei căreia, în 1939, i-a revenit o porţiune din România. Cu toate acestea, din cauza intervenţiilor şi influenţei externe, „marea unire“ nu a mai putut fi repetată, rămânând în continuare un ideal în aşteptare pentru o parte însemnată a românilor.