„Înfiinţarea unui patriarhat” în România

Biserica Ortodoxă Română sărbă­torește anul acesta 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie. În urmă cu un veac, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat „Actul de înfiinţare a Patriarhatului românesc”. De atunci există în ţara noastră Patriarhia Română. Anul 1925 este unul de graţie pentru Biserica Ortodoxă Română, pentru că s-a proclamat Patriarhia Română şi s-a încheiat procesul de unificare bisericească început după Marea Unire din 1918.

Înfiinţarea Patriarhiei Române reprezintă recunoaşterea adevăratului loc al Bisericii Ortodoxe Române la nivelul lumii ortodoxe. În 1925, „s-a făcut solemna proclamare a unei Patriarhii care nu putea lipsi nici pentru aceia că sârbii aveau un Patriarh şi exarhul patriarhal bulgăresc era mai mult decât un Mitropolit Primat. Camerele au votat legea de creaţiune, Bisericile celelalte ale credinţei răsăritene au primit fără protestare pe noul Patriarh, părintele Miron al României unite, trimiţând chiar - până şi emigraţia episcopală a Rusiei - delegaţii lor la instalarea lui solemnă” (Nicolae Iorga, Istoria Bi­se­ricii Româneşti, vol. II, p. 306).

Procesul de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române este unul amplu, ce s-a întins pe parcursul anului 1925. Începe cu hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 1925 şi se încheie cu întronizarea Patriarhului Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925.

Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a reprezentat un act important pentru consolidarea unităţii naţionale dobândite în 1918. În fapt, acest act încheie amplul proces de unificare bisericească, care l-a urmat pe cel de unificare naţională.

Ideea ca Biserica Ortodoxă din România să fie Patriarhie este de dinaintea recunoaşterii autocefaliei ei, la 25 aprilie 1885. O regăsim emisă într-un act oficial, la 9 martie 1882, când, în Adunarea Deputaţilor, se discutau modificările ce trebuie aduse „Legii sinodale” din 1872 şi s-a propus ca demnitatea de Mitropolit primat să fie ridicată la treapta de Patriarh (cf. Niculae Şerbănescu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul centenarului. 1885 - 25 aprilie 1985, în: vol. Cen­tenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. 1885-1985, p. 121).

Totuşi, momentul când această idee începe să prindă viaţă este imediat după Marea Unire din 1918. Pri­mii care susţin această idee sunt oamenii Bisericii. „Unii clerici îşi doreau ca şi biserica românească să fie ridicată la demnitatea ierarhică, cerută de împrejurările vremii. De aici, ea a trecut în seama oamenilor competenţi, teologi şi istorici, care şi ei, în deplină concordanţă, au argumentat, destul de temeinic, necesitatea înfiinţării patriarhatului românesc. Presa bisericească, ca şi cea politică cotidiană, a dezbătut şi ea, pe toate feţele importanţa acestui fapt, pentru biserica şi neamul nostru” (Pr. dr. Vasile Pocitan, Geneza demnităţii Patriarhale şi Patriarhatele Bisericii Ortodoxe, p. 87).

Primul care a ridicat problema Patriarhiei în România, după Marea Unire, a fost preotul Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad, în cuvântul pe care l-a rostit la Congresul preoţimii din Transilvania, întrunit la Sibiu, în 1919. Această dorinţă ca în România să avem o Patriarhie a fost afirmată de mai multe personalităţi din sfera religioasă, politică şi culturală de la noi, între 1920 și 1924.

Momentul decisiv pentru înfiinţarea Patriarhiei Române se petrece în luna septembrie a anului 1924, deci în urmă cu 101 ani. Patriarhul Miron Cristea, în însemnările sale biografice, menţionează că, în septembrie 1924, la finalul Te Deumului prin care se deschideau lucrările Corpurilor legiuitoare ale României, s-a apropiat de el Mitropolitul Pimen al Moldovei şi-l interpelează: „De ce nu m-ai făcut atent, că este absolut necesar, şi pentru Biserică, şi pentru ţară, ca să înfiinţăm un patriarhat român?” Mitropolitul primat Miron Cristea răspunde: „Nu voiam să intervin eu, ca să nu apar a fi pro Domo. Nu-i vorba de persoană. Aci interesul e al ţării, răspunde Ioan Brătianu. Apoi, după clarificarea unor întrebări ce le-a pus în această privinţă, a chemat pe ministrul de Culte Lapedatu şi i-a spus: Să faci cât mai curând proiectul de lege pentru înfiinţarea unui patriarhat român”.

Din aceste însemnări biografice înţelegem că iniţiativa înfiinţării Patriarhiei Române a avut-o vizionarul om politic Ion I. C. Brătianu, prim- ministrul în funcţie, care a înţeles că pentru prestigiul României este nevoie ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la rang de Patriarhie.

Spre exemplu, chestiunea înfiinţării Patriarhiei Române se discută în timpul vizitei în România a Patriarhului Damianos al Ierusalimului, care soseşte la Bucureşti în 24 septembrie 1924. Tot în notele sale biografice, Patriarhul Miron Cristea notează: „Când a fost aici patriarhul Damianos al Ierusalimului, la masa festivă, toţi vorbeau să ne facem şi noi patriarh”.

Despre această vizită cotidianul „Universul” consemnează că Patriarhul Ierusalimului vine de la Constantinopol prin Constanţa şi ajunge la Bucureşti miercuri, 24 septembrie 1924, la ora 8 dimineaţa, în Gara de Nord. De aici merge pe Dealul Mitropoliei, unde, în Catedrală, este oficiat „un Polihroniu”. Pe tot timpul vizitei sale în România este oaspetele Mitropolitului primat Miron Cristea, după cum menţionează „Universul”.

Aspectele legate de înfiinţarea Patriarhiei Române au fost discutate la dejunul oferit la Mitropolie, la ora 1:30, în cinstea Patriarhului Ierusalimului. Înţelegem acest lucru dacă suprapunem informaţiile din notele biografice ale Patriarhului Miron Cristea şi articolul din cotidianul „Universul” din 27 septembrie 1924, cu titlul „Sosirea Sanctităţii Sale Patriarhul Ierusalimului în ţară”.

Din aceleaşi note biogafice ale primului Patriarh al României aflăm că demersurile legate de înfiinţarea Patriarhiei Române au început în ultima parte a anului 1924. În plan politic, primul-ministru îl chestionează pe ministrul cultelor în legătură cu stadiul proiectului de lege pentru înfiinţarea Patriarhiei Române, la 29 noiembrie 1924. Acest proiect va fi definitivat la începutul anului 1925.

În acest sens, ziarul „Lupta” menţionează că sâmbătă, 24 ianuarie 1925, în cadrul şedinţei de guvern, ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, a supus aprobării „proiectul de lege prin care Mitropolia Ungro-Vlahiei va fi ridicată la rangul de patriarhie”, care este aprobat, urmând să fie înaintat Senatului. Acest proiect va suferi modificări după hotărârea sinodală din 4 februarie 1925 de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, în baza documentului sinodal înaintat Guvernului la 7 februarie 1925.

Acest proiect de lege modificat va fi aprobat în cele două Camere ale Parlamentului României la 12 şi 17 februarie 1925, iar legea pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie va fi promulgată de regele Ferdinand I la 23 februarie 1925 şi publicată în „Monitorul Oficial” la 25 februarie 1925.

La 30 iulie 1925, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol trimite tomosul pentru recunoaşterea Patriarhiei Române, iar la 1 noiembrie 1925 au loc învestirea şi întronizarea primului Patriarh, Miron Cristea, ceea ce reprezintă încheierea procesului de înfiinţare a Patriarhiei Române.