„Infrastructura” binelui
Cu excepția ultimei sute de ani, românii au trăit într-o lume agrară în care rânduiala era rezultatul nemijlocit al ritmului natural implacabil: succesiunea anotimpurilor dicta succesiunea muncilor câmpului, care, la rândul ei, dicta o anumită disciplină de viață, o anumită rânduială. Disciplina era garant al existenței. Pe acest gherghef natural, disciplina liturgică se putea broda liniștit, ca o desăvârșire dumnezeiască a vieții.
Intrarea românilor în zodia modernității în secolul al XIX-lea a însemnat intrarea în zona disciplinei instituționale - a sistemului de educație pus la punct de Spiru Haret, de exemplu. Comuniștii, după etapa sălbaticei lor instaurări, și-au consolidat regimul expandând disciplina industrială și țesătura instituțional-birocratică a României (de la dispensare și școli sătești la institute de cercetare). Viața cotidiană a românilor era puternic structurată de un regim „totalitar” ar spune unii, deși teoria nu devenea întotdeauna practică. Dar armătura existenței era solidă. Deși tradițiile folclorice au fost destructurate de către autorități sau au dispărut sub impactul modernizării, existența țăranilor a continuat să fie modelată de rotirea ciclurilor naturale și, ca în vechime, de calendarul liturgic. Extrași din mediul rural pentru nevoile industriei, țăranii erau trecuți prin socializarea școlară - în licee teoretice, industriale sau în școli profesionale - și apoi încadrați în disciplina fabricii.
De la acest sistem, uneori înăbușitor și abuziv, s-a trecut după 1989 la unul în care nu doar că instituțiile statului au fost lăsate să se prăbușească, dar chiar reflexele mentale ale românilor au fost atacate la pachet ca „racile comuniste” și supuse degradării de către o vastă rețea de ONG-uri, formatori de opinie și grupuri de gherilă intelectuală cu slabă legitimitate organică, națională, și exagerată finanțare/susținere mediatică internațională. Instituții precum familia, școala sau Biserica au fost supuse unor atacuri virulente și încercărilor de modificare „genetică”. Ca atare, văduviți de instituții puternice construite în jurul unor reguli clare și capabile să infuzeze viața socială cu acea doză de civilitate pe care o dă obiectivitatea celor ce posedă o legitimitate organică, românii au fost lăsați să reinventeze roata la toate nivelurile. Rezultatul a fost o societate blocată într-o babilonie preșcolară, prelogică, ghidându-se după umbrele de pe pereții cavernei mediatice care ne ține acum loc de orizont ceresc și pământesc.
Dar România s-a născut în secolul al XIX-lea din acțiunea unor elite boierești conștiente de potențialul cultural al poporului și conștiente că, pentru a deţine un spațiu de libertate aristocratică între imperii, trebuie să creeze un spațiu de prosperitate națională, trebuie să articuleze naționalitatea genetică, difuză, a poporului, într-o personalitate națională.
Actuala implozie identitară are de a face cu refuzul elitelor din România de a articula poporul într-o națiune. Lipsit de coloană vertebrală, ba chiar sabotat de structurile care ar fi trebuit să ajute la consolidarea acestui neam, poporul s-a dedat mișcărilor dezordonate pe orizontală, cea mai populară fiind emigrarea. Mobilitatea socială nu a avut loc în țară, ca rezultat al educației, al însușirii anumitor competențe în cadru național, ci în „afară”, ca rezultat al aculturației oportuniste și al contingențelor. Țăranul de la 20 de kilometri de Iași nu mai ajunge să locuiască în oraș trecând prin școlile lui, ci prin periferiile Badalonei sau ale altui oraș ghetou din Europa. Apoi ajunge la Iași, scos direct din măruntaiele unei Europe bolnave. Rezultatul e un popor dedat „cârmuirii de sine fără de rânduială”.
Reacția în fața acestui dezastru antropologic a fost și este aceea de a acuza poporul că e „prost”, „incult”, „leneș”. Dar trăim într-un sistem, capitalist, în care disciplina organică, reflex al unui mod de viață natural, este extrem de rară. Realitatea e „construită”, societatea e rezultatul unui efort conștient, al unor micro și macroinginerii sociale operate la toate nivelurile. Deci rolul elitelor și al structurării instituționale a societății e cu atât mai mare cu cât actualul mod de viață al românilor nu mai e unul având de a face cu ciclurile de producție naturale sau industriale care predispun la disciplina organică. Economia de servicii/postindustrială vine cu neajunsurile ei, din care cel mai mare este tocmai flexibilitatea forței de muncă, lipsa prestigiului profesional, lipsa profesionalismului care derivă din necesitatea de a schimba des meseriile sau chiar comunitățile în care lucrezi, ba chiar și absența demnității umane sau profesionale. Oamenii sunt mereu „noi”, provizorii, temporari. Tocmai de aceea trebuie să fie ajutați de elite creatoare de instituții să capete greutate, pondere a existenței. Fiindcă „elitele” relativiste și bagatelizante ale credinței și istoriei naționale sunt, din acest punct de vedere, un dezastru.
Biserica e singura instituție care mai poate lucra coerent, instituțional, la refacerea structurilor care ar face posibilă viața normală în România. Dacă „omul sfințește locul”, Biserica sfințește omul, omul care poate astfel crea instituții ce fac viața socială posibilă. Disciplina liturgică zidește lăuntric și social. După cum zicea Sfântul Teofan Zăvorâtul vorbind despre „ritualurile” (slujbele Bisericii, n.n.) detestate de o intelectualitate „înnebunită duhovnicește” și de poporul rătăcit sub influența acestei intelectualități: „Gândul cere cuvânt, iar hotărârea - fapte”.
Așadar, în aceste vremuri, Biserica e chemată să intensifice efortul de rearticulare semantică a națiunii române actuale. La modul concret, preoții nu pot ocoli la predică duminică de duminică realitățile care sfâșie țesătura societății românești - cum ar fi destrămarea familiilor prin plecarea părinților în străinătate, ruinarea sistemului de educație, consumerismul, proliferarea dependenței de smartphone-uri, tablete și jocuri pe calculator a copiilor, răspândirea pornografiei și drogurilor.
Pe lângă opera de ajutorare a sărmanilor și a victimelor lumii în care trăim, e nevoie ca Biserica să insiste programatic asupra necesității de a edifica o infrastructură a binelui, pentru ca Binele, Adevărul și Frumosul să nu mai fie considerate ceva întâmplător, ci reflexe ale unei existențe bine rânduite, ocrotite instituțional. Binele nu e întâmplător. Binele e comuniune organică și statornică întru Adevăr.