Infuzie de forță culturală între România și Franța
„Când vine vorba de România şi Franţa, este dificil să separi sentimentul de raţiune.” Nu e decât un umor aparent în butada lui Nicolae Titulescu; de trei ori centenară, istoria relaţiilor dintre România şi Franţa poate fi cu greu sintetizată într‑o formulă absolută. Sincopată ar fi poate cuvântul cel mai potrivit, deşi nu redă decât în parte culorile tapiseriei.
Prejudecata comună, nombrilistă dinspre tabăra galică („Suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav”), se inflamează de partea valahă până la a face dintr‑un fost târguşor Micul Paris, iar din Principatele danubiene, Belgia Orientului.
Fapt este că prima reprezentaţie teatrală din Bucureşti, în timpul domniei lui Caragea (deci în zorii secolului al XIX‑lea), are loc cu o piesă 100% franceză, ceea ce ne permite să presupunem că exista deja, în epoca respectivă, un public destul de abil în mânuirea limbii lui Voltaire.
Se afirmă de obicei, pe drept sau pe nedrept, că generaţia de la 1848 a adus spiritul francez pe tărâm românesc, ceea ce este corect din punctul de vedere al proporţiilor fenomenului. Toată lumea în epocă vorbeşte franceza (Bonjour, popor!) sau îşi imaginează că o face (Chiriţa lui Alecsandri, printre alţii). Cravata nu e doar un obiect vestimentar scandalos, ci un neologism necesar unei limbi tinere, care abia ce a lepădat povara grecească (între 1821 şi 1848, 4.000 de grecisme dispar din română, fără intervenţia vreunui for academic, inexistent de altfel).
Dar dacă rămânem în zona faptelor istorice documentabile, începuturile francofoniei româneşti trebuie căutate cu 100 de ani mai devreme, în secolul al XVIII‑lea, al Luminilor în Franţa şi al domnitorilor fanarioţi la noi. Aceasta fără a pomeni nimic despre latura legendară a poveştii, care îi atribuie şefului Pleiadei o ascendenţă românească: Ronsard ar fi descendentul Banului Mărăcine (franţuzescul ronce înseamnă mărăcine).
Ceea ce apropie foarte mult cele două popoare neo‑latine în secolul al XIX‑lea este ideea naţională, atât de dragă unui Jules Michelet, bunăoară. Este mai degrabă secolul istoriei decât al poeziei, în ciuda imensului val romantic. Parisul reprezintă avangarda civilizaţiei, monarhia nu mai înseamnă Franţa, deşi Franţa a însemnat multă vreme monarhia. Cele trei revoluţii care se succed după 14 iulie fac din Franţa o necesitate chiar pentru duşmanii ei, şi e meritul marilor familii aristocratice româneşti de a‑şi fi dat rapid seama de asta. Paul Bataillard, Edgar Quinet, Ulysses de Marsillac, alături de Michelet, Ubicini şi C. Rosenthal îi primesc călduros pe studenţii români de la Paris. Deja în 1795, Emile Gaudin devine primul consul al Franţei la Bucureşti. „Româna literară” se formează rapid, sub o puternică şi constantă influenţă franceză, care nu e doar lexicală. „Le Courrier de Moldavie” apare la Iaşi, în timp ce în 1838 profesorul Jean Vaillant tipăreşte primul dicţionar francez‑român. 15% până la 20% din lexicul fundamental român este de origine franceză, iar limba lui Balzac devine la noi atât limbă de rezistenţă (până târziu după al Doilea Război Mondial), cât şi limbă de tranziţie (românii din Basarabia învaţă alfabetul latin prin intermediul francezei). Hermiona Quinet (născută Asachi), familiile Brătianu, Rosetti, Cantacuzino şi Brâncoveanu (Anna de Noailles) cimentează legătura.
Literatura română este un exemplu cum nu se poate mai adecvat al adaptării şi influenţei reciproce a celor două culturi. În 1854, Michelet traduce „Mioriţa”, aproape în aceeaşi perioadă în care Bălcescu (sau Russo) scrie „Chant de la Roumanie” („Cântarea României”) direct în franceză. Fraţii Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu traduc mai bine sau mai prost din Voltaire, Racine şi Lamartine. Molière abundă, doar în secolul al XIX‑lea el este tălmăcit de Ghica, Rădulescu şi Negruzzi. Primul volum din „Mizerabilii” lui Victor Hugo este transliterat de Bolintineanu în chiar anul apariţiei, 1862. Îşi mai încearcă pana Eminescu, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Odobescu, Coşbuc și Sadoveanu. Se consideră în general că cea mai bună traducere din dramaturgia clasică franceză este versiunea lui Şt.O. Iosif la „Cidul” lui Corneille (1911), iar faimosul vers al lui Villon „Mais où sont les neiges dâantan?” („Unde sunt zăpezile de altădată?”) cunoaşte nu mai puţin de 13 variante.
Toate acestea nu înseamnă că România este înfeudată Franţei, întrucât această coabitare spirituală, uneori frământată, este reciproc profitabilă. Franţa datorează mult lui Eliade, Brâncuşi, Cioran, Enescu, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ionescu şi încă altora. Ca în principiul vaselor comunicante, infuzia de forţă vitală merge în ambele direcţii, făcând din Hexagon cel mai bun prieten al României după Marea Neagră. Va trebui să repetăm mereu: noblesse oblige.