Însemnările unei profesoare din perioada comunistă

În ultimii 20 de ani s-au publicat multe cărţi de memorialistică. Una dintre acestea poartă semnătura distinsei profesoare Olga Andreescu. Autoarea prezintă în „Jurnal de Tulcea 1979-1989-1992…“, după cum spune, „tabloul vieţii cotidiene dintre anii 1979-1989, binecunoscut generaţiilor mature“, deşi admite cu dezamăgire: „Ceea ce a urmat după decembrie â89 nu ne-a adus schimbarea în bine“. Într-un scurt interviu, doamna Olga Andreescu ne-a vorbit despre existenţa cotidiană din plin regim ceauşist. 

 

Cum v-a venit ideea de a redacta un astfel de jurnal?

 

În anul 1977, întâmplarea a făcut ca la 4 martie să ajung în Bucureşti. În seara respectivă m-a aşteptat o fostă elevă de-a mea la gară. Am venit cu ea la o prietenă din Drumul Taberei, ne-am aşezat la masă. Eu eram foarte bună prietenă cu soţia profesorului universitar Oană, o persoană deosebită; de câte ori veneam în Capitală, o vizitam. Profesorul era atunci în Franţa, avea cursuri de limba română la Universitatea din Grenoble. La 9:20 m-am uitat la ceas şi am zis: „Doamne, s-a făcut târziu şi nu am sunat-o pe doamna Oană...“ M-am ridicat de pe scaun, am format numărul şi imediat s-a declanşat cutremurul, ca să aflu mai târziu că ea, pentru a răspunde, s-a ridicat din pat, iar în momentul în care a venit la telefon, a căzut zidul pe pat. Am simţit atunci că se întâmplă ceva deosebit, că există o forţă care te mână în viaţă. De atunci, din â77, am început să scriu jurnalul, pentru că a doua zi am mers pe străzile Bucureştiului, am văzut tot dezastrul şi impresiile au fost mult prea puternice. Revenind acasă, zi de zi am scris. Era mereu câte ceva de notat: viaţa de la şcoală cu problemele ei, învăţământul politic obligatoriu. Era cumplit, o povară! Îţi era ruşine pur şi simplu pentru că se citeau conspectele din caiete, se făcea totul formal, pentru a se nota îndeplinirea obligaţiei de formare a „omului nou“. La ora de dirigenţie trebuia să facem educaţie ateistă ori să abordăm teme precum cele legate de cultul lui Ceauşescu, „stejarul din Scorniceşti“ sau combaterea „obscurantismului“, însă, cu orice risc, scriam în condică temele respective, dar la clasă făceam altceva… Astfel s-a născut acest jurnal.

 

Nu vă era teamă?

 

Nu! A fost minunat că reuşeam să stabilesc o legătură afectivă cu copiii, născându-se adesea o atmosferă plină de spirit creator, în afara programului strict şcolăresc, care era deseori dirijat pe o pistă falsă.

Detaliaţi acest aspect privitor la relaţia dascăl-elevi...

 

Aveam un program foarte bogat de vacanţă cu copiii, asta înainte de 1979. Mergeam cu un grup select din clasă, copii sănătoşi, inteligenţi şi receptivi... Plecam cu corturile în natură. Aşa se face că în anul 1969 am făcut prima expediţie. Se numea „Cutezătorii“. A fost extraordinar! Am ales trasee care urmăreau biografia scriitorilor. Am mers pe urmele lui George Coşbuc, apoi ale lui Liviu Rebreanu, la Prislop, unde s-a născut romanul „Ion“. De asemenea, am fost la Biblioteca Academiei, în Bucureşti. În 1968, am făcut o excursie cu copiii de clasa a VII-a în Moldova, moment în care a avut loc invazia armatei sovietice în Cehoslovacia. Dimineaţă, am ascultat cu toţii la radio înmărmuriţi. Ne era teamă pentru că noi ne aflam la Târgu Neamţ. Se tot spunea că vin ruşii, trec peste Prut. Am întrebat copiii ce facem, dacă ne întoarcem acasă sau mergem pe Ceahlău. „Pe Ceahlău, doamna, pe Ceahlău!“, mi-au răspuns ei. Şi am mers pe munte. A fost şi un pic de inconştienţă, dar ne-a apărat Dumnezeu peste tot. Au rămas nişte amintiri atât de vii! Copiii de atunci sunt la o vârstă deja, unii sunt bunici, dar îşi aduc cu plăcere aminte de excursiile noastre. Păstrăm între noi o legătura sufletească neistovită de trecerea timpului.

 

Dragostea pentru elevii dumneavoastră şi pentru profesie v-a hrănit în acele vremuri...

 

Aşa este. Copiii mei erau foarte isteţi şi talentaţi. Petreceam seri minunate, pe lângă cort. Cântau atât de frumos! Am mers cu aceeaşi serie până în clasa a XI-a. Dar aveau un mic complex: faptul că suntem din Tulcea. Li se părea lor prea la capăt de lume. Chiar mi-au zis la un moment dat: „Doamna, să spunem că suntem din Constanţa...“ (n.r.: râde).

 

Şi aşa a rămas?

 

Nu, nu. 

 

V-aţi asumat identitatea.

 

Da. Este una dintre valorile la care ţin. Am fost marcată de personalitatea şi omul care a fost învăţătoarea mea. Dânsa ne-a insuflat simţul valorii. Apoi, încă din primele clase primare, ne zicea cât de frumoasă este ţara noastră şi ne spunea legenda cu Dumnezeu, care a trecut deasupra pământului şi oferea fiecărei ţări câte un dar şi deasupra României, când a ajuns, sacul Lui cel mare cu toate bogăţiile s-a rupt.

Revenind la jurnal, pe copertă scrie 1979, deşi aveţi caiete din 1977...

 

Da, am scris 1979 ca să fie un deceniu înainte de aşa-zisa revoluţie. Într-adevăr, am caiete din 1977. Eu, revăzându-le, după atâta timp, mă mir şi acum de unde găseam răgazul să scriu după o zi de muncă. Uneori eram istovită şi fizic, şi psihic. Nu m-am gândit niciodată că le voi publica. Dar buna mea prietenă Nadia Lovinescu mi-a spus să nu arunc caietele, să caut să scot ceva din ele. Mi-a dat curaj. Şi chiar atunci în 2010, în aprilie, ea a murit, iar în iunie a apărut cartea. Nu a văzut-o ieşită de sub tipar. Păstrez mereu un gând de recunoştinţă pentru ea. Deseori, mă duc la mormântul Nadiei, la Bellu. Îi simt lipsa extraordinar. 

 

De ce aţi simţit nevoia să apară pe coperta a IV-a versetele 18-19 din Proorocul Daniel, capitolul 9?

 

Sunt momente în istorie când forţa divină acţionează prin oameni şi trebuie oamenii potriviţi care să îşi asume responsabilităţi. Şi, în primul rând, trebuie să renunţi la interesele tale şi la dorinţa absolut anormală de a te îmbogăţi prin orice mijloace. 

 

Şi dumneavoastră sunteţi unul dintre oamenii responsabili, curajoşi aş spune...

 

A fost curaj, da, în vremea aceea, să scriu toate cele ce am scris. Purtam caietul cu mine. Auzisem atunci de un anume Ursu care a fost închis, maltratat, deoarece a ţinut un jurnal. 

 

Era modul dumneavoastră de a vă descătuşa, de a fi liberă?

 

Era o eliberare, într-un fel. Deşi, dintr-un anumit punct de vedere, spiritual parcă stăteam mai bine atunci. Căutam mai mult în interior. Acum suntem cu totul dezorientaţi, mulţi demobilizaţi, dezgustaţi de tot. Din păcate, există doar o minoritate a tinerilor care ar fi dispusă să cunoască mai în profunzime istoria noastră, valorile, să meargă mai departe în ideea aceasta de a ne redobândi, în primul rând, demnitatea naţională, dragostea de ţară. Marea decepţie a venit după 1990. Sunt prea multe nedreptăţi, asta este dezamăgirea cea mare. Să vedem ce va mai fi. Timpul s-a scurtat foarte mult...