Instrumentalizarea credinței
Pe unii „vigilenți ai doctrinei aplicate”, învelișul eclezial-comunitar pare că nu-i mai cuprinde...
Bunăoară, haina discursului teologic uzual devine adesea prea strâmtă pentru aceștia: cele spuse de preoți sau ierarhi și care nu par înscrise, la virgulă, pe linia ultraconservatoare pot fi demontate ușor doar cu un citat contrar, găsit rapid pe... Google. Sau o afirmație mai conciliantă sub aspect comportamental sau moral, de îndată este taxată ca suspectă de abatare de la canoane. Îndrăznești un ton mai moderat la adresa celorlalte confesiuni creștine - iată dovada irefutabilă a ecumenismului perfid! Iar o chestiune de dogmatică ceva mai nuanțată te conduce direct la verdictul de apostazie. Cât despre erezii, ce să mai vorbim? Mișună peste tot ereticii, cu învățăturile lor smintitoare de suflet, cuibăriți și în rândul clerului, dar, mai ales, al laicatului care se exprimă public. Și toate acestea, bineînțeles, se combat cu flitul energic al unui citat, maximum două dintr-un Sfânt Părinte, extrase lejer de pe deja faimosul site www.citateortodoxe.ro - care a devenit fundamentul dogmatic și misionar al oricărui indignat de serviciu. Vigilentul ideatic te face praf cu citatul, ți-l aruncă în ochi ca pe evidența greșelii tale fundamentale: aceea de a vorbi și de a gândi. Rămâi uimit cum cineva se poate agăța de o singură propoziție ca de întreaga resursă sapiențială a lumii, ca de o zicere imuabilă, etern valabilă oriunde și oricum, până la sfârșitul lumii.
Așa, spre exemplu, citate precum „Ecumenismul este panerezia secolului 20” sunt rostogolite până la sațietate în spațiul public, atunci când dulăii de pază (pe care nu i-a angajat nimeni, dar pe care cineva îi hrănește!) adulmecă vreun posibil armistițiu verbal, privit ca abatere de la starea de conflict interconfesional perpetuu. Nici nu apuci să explici ceea ce ai vrut să spui, că, haț, deja ai fost tăvălit de cerberi, cu citatul în dinți! Atmosfera dialogică este imposibil de realizat, în atare condiții, rămân doar agresivitatea și mânia înfierărilor superficiale, ofense și bolboroseli.
Dar care să fie explicația situației mentale și sufletești în care se regăsesc unii dintre confrații noștri? De ce s-au retras, cu îmbufnare și țâfnă, în explicații ultrasimpliste, neverosimile și fantasmagorice totodată? De ce au ales ideologizarea credinței, preferând amestecul învățăturii hristice cu teoria conspirației care vede, bunăoară, în dârele de pe cer efectele demonice ale tehnologiei 5G combinate cu prafuri ucigașe? De ce cipurile ne răpesc sufletul, despărțindu-ne de Hristos? De ce un transplant ne anulează dreptul la trupul spiritualizat din Rai? Dar de ce cuvântul „card” citit invers trebuie să însemne „drac”? Iar acum serios: cine citește invers? Și de ce?
Există un maximalism în toate, chiar și în cele duhovnicești. Cum ar fi spovadania unor mireni (bărbați, dar mai ales femei) la călugări, cu orice preț. Apoi, ideea de a căuta în toată țara, în lung și-n lat, duhovnicul potrivit ție, care să te înțeleagă. Și cei mai mulți caută febril „mari duhovnici” autentificați de evlavia populară, adică monahi bătrâni, cu mare experiență. Dar oare toate situațiile sufletești, oare chiar toate păcatele mari și mici trebuie spovedite la astfel de oameni? Adică, pentru extracția unui banal neg trebuie să merg la cel mai titrat profesor, șef de clinică? Pentru faptul că am mâncat, de lacom ce sunt, brânză în post trebuie să-l cobor din vârful muntelui pe cutare sau cutare avă? Eu consider că ne ajung, cu asupra de măsură, duhovnicii pe care îi avem la îndemână și că doar în cazuri cu totul excepționale să dăm fuga la „expert”.
Desigur, problemele sufletești ale oamenilor sunt mari și variate, dar cred că dacă am fi și noi mai moderați în închipuirile personale și mai smeriți - autentic smeriți! -, și Dumnezeu ne-ar netezi calea spre limanul liniștii. În rest, agitație mare pe toate planurile, întreținută de un contingent de pescuitori în ape tulburi, cei care pun laolaltă, cu bună știință, un sâmbure de adevăr într-o găleată de minciună. Însă știm că porțile iadului nu pot înghiți pe nimeni fără voia lui. Și mai știm că Hristos a murit pe Cruce tocmai pentru a nu mai putea cădea așa de ușor în capcanele potrivnicului. Avem protecție „de Sus”, Îl avem pe Dumnezeu de partea noastră, de cine ne vom teme? De carduri și de dârele de pe cer? Să fim serioși!