Insula lui Salkirk

Alexander Salkirk s-a născut în 1676 în Scoţia. Deşi nu provenea dintr-o familie de marinari, a plecat pe mare la 19 ani. Aşa a scăpat de închisoare. La 25 de ani era deja foarte apreciat în mica lume a piraţilor englezi. Când celebrul William Dampier a plecat cu două corăbii într-o nouă expediţie, Salkirk a primit comanda celei de a doua nave, „Cinque Ports“. Pentru tânărul timonier aceasta ar fi trebuit să fie şansa vieţii. Dampier era o legendă vie, temut de toate vasele spaniole de pe toate mările şi apreciat pentru activitatea sa de cartograf. Darwin şi Humbold vor adopta metoda sa de lucru. Doar că armonia dintre cei doi a fost de scurtă durată. Salkirk se plângea că sub comanda lui Dampier se câştigă foarte puţin şi, mai ales, că „Cinque Ports“ e atât de mâncată de termite, încât se poate scufunda în orice clipă. Când expediţia a atins una dintre insuliţele din arhipelagul Juan Fernandes, situat cam la 150 de kilometri de coasta chiliană, cearta dintre cei doi a fost atât de violentă, încât Salkirk s-a decis să rămână pe insulă. A primit echipamentul de bază al marinei britanice: O Biblie, un rând de haine, o flintă, praf de puşcă şi o trusă cu scule. Câteva zile mai târziu, „Cinque Ports“ s-a scufundat pe neaşteptate în Oceanul Pacific. Primele zile pe insulă au fost pentru Salkirk deosebit de grele, dar, cu timpul, a ajuns la un nivel de viaţă pe care-l considera mai îmbelşugat decât cel al compatrioţilor săi scoţieni. De două ori au acostat acolo nave spaniole, de care Salkirk s-a ascuns. Cum spanioli nu erau foarte prietenoşi cu piraţii englezi, el a preferat să rămână, mai departe, în singurătate. După patru ani şi patru luni a fost salvat de o corabie pe care se afla acelaşi Dampier. Tocmai făcea pentru a treia oară înconjurul lumii.

Povestea lui Salkirk stă la baza romanului „Robinson Crusoe“, pe care Daniel Defoe l-a scris în 1719 şi care a cunoscut imediat un succes deosebit. Robinson Crusoe naufragiază pe o insulă pustie, unde reuşeşte prin tenacitate, forţă psihică şi hărnicie să depăşească toate dificultăţile şi să supravieţuiască. Romanul lui Defoe este un imn adus curajului şi încăpăţânării de a nu ceda atunci când se ajunge într-o situaţie limită şi este, după Biblie, cartea care s-a tradus cel mai mult în lume. Daniel Defoe, creştin practicant, şi-a propus să analizeze ce poate reuşi un om atunci când foloseşte cu adevărat darurile primite de la Dumnezeu, în sensul celor scrise la Facere 2, 15: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească“. Istoricul literar Ian Watt afirma, în 1957, că Robinson Crusoe este, ca şi Faust, un mit, el reprezentând mult mai mult decât un simplu personaj al unui roman foarte popular. De-a lungul anilor au apărut nenumărate opusuri inspirate din romanul lui Defoe, în care diferite persoane eşuau, din diferite motive, pe insule mai mult sau mai puţin pustii. Demne de menţionat rămân romanele lui Jules Verne, care cu siguranţă nu sunt doar cărţi pentru copii. Romancierul francez este un cititor foarte atent al lui Daniel Defoe, el corectând unele inexactităţi de ordin practic care apar în „Robinson Crusoe“. Astfel, aventura supravieţuirii pe o insulă pierdută în mijlocul ocea-nului devine mult mai realistă. Spre deosebire de Defoe, Jules Verne nu se preocupă de rolul jucat de destin în viaţa omului, de faptul că Dumnezeu a vrut ca cineva să ajungă într-o situaţie unde se autodepăşeşte, ci de descrierea tehnologică a instrumentelor de supravieţuire, ca dovadă a capacităţii intelectuale de elaborare a unei strategii care să ofere salvarea. Speranţa că maşinismul va rezolva, pe rând, problemele omenirii a fost infirmată de dezvoltarea ulterioară a lumii industriale. Totuşi, entuziasmul lui Jules Verne este, mai departe, molipsitor, mai ales prin sinceritatea lui fără margini. Foarte interesant este şi romanul „Împăratul muştelor“, scris de romancierul britanic Wiliam Golding, în 1954. Un grup de adolescenţi, îmbarcaţi pe o navă pentru a fi salvaţi de la un dezastru nuclear, naufragiază pe o insulă pierdută în ocean, care prin frumuseţea ei este considerată paradisul terestru. În loc ca cei ajunşi la ţărm să se unească într-un efort comun de supravieţuire, o parte dintre ei se despart de grup, alegând o cale, aparent, mai uşoară. În locul muncii asidue, plicticoase, pentru crearea unui mediu prielnic vieţii, aceştia preferă o existenţă superficială pe care o consideră mai interesantă, pierzând timpul şi vânând animalele de pe insulă, fără să realizeze că această sursă de hrană este limitată. Şeful grupului, Jack, aşază în vârful unei prăjini, ca pe un trofeu, ca semnul lor reprezentativ, capul unui porc pe care-l vânase. După scurtă vreme, în jurul capului de porc vor roi o sumedenie de muşte, „trofeul“ devenind „împăratul muştelor“ adică simbolul lui Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului şi personificarea fără echivoc a răului (vezi IV Regi 1, 2-18). Între cele grupe izbucneşte un război necruţător şi întreaga insulă este incendiată. Deşi tinerii provoacă distrugerea locului care i-a salvat, totuşi, chiar prin acest incendiu uriaş ei sunt salvaţi de o navă care a observat fumul ce se înălţa. Wiliam Golding, laureat la premiului Nobel pentru Literatură în 1983, este promotorul unui optimism fără margini. Chiar dacă omul se comportă absurd şi prosteşte, dorind să distrugă ceea ce a primit în dar de la Dumnezeu, el este salvat de Creator şi de această dată. Nava salvatoare simbolizează restabilirea ordinii divine, mântuitoare. Robinson Crusoe a supravieţuit ca mit tocmai prin optimismul mesajului său. Dumnezeu ne ajută atunci când avem mai multă nevoie şi, cu ajutorul Lui, orice situaţie, chiar şi una pe care o considerăm disperată, poate să se încheie cu bine şi spre folosul spiritual al celui care a trăit-o. Credinţa în Dumnezeu şi speranţa au totdeauna un viitor. Guvernul chilian a decis ca insula pe care a trăit Salkirk să se numească Robinson Crusoe. La protestul istoricilor, o altă insulă, şi mai îndepărtată, a fost numită Salkirk. De fapt, aceasta îl reprezintă cel mai bine pe navigatorul scoţian, care o viaţă întreagă a preferat să fie cât mai departe de lume. Ajuns celebru şi bogat, el a rămas doar câteva luni pe uscat. S-a reîntors pe mare. Deşi analfabet, a primit gradul de locotenent al marinei britanice pentru merite deosebite. A murit pe mare în 1721, înainte de a fi împlinit 45 de ani. Povestea lui a rămas ca un simbol greu de uitat. Şi acest fapt vorbeşte de la sine. Pentru că, aşa cum spunea Bertold Brecht, cineva este mort doar atunci când nimeni nu se mai gândeşte la el.