Insula Mare a Brăilei, memorial al durerii şi spaţiu al speranţei
Insula Mare a Brăilei este un ținut mai mult decât important, puţin cunoscut în actualitate, deşi ca suprafaţă de culturi agricole este cea mai întinsă din spaţiul european. Puţini cunoaştem istoria acestui mirific loc de basm, de legende, de frumuseţe naturală şi echilibru ecologic dinainte de desecarea celebrei Bălţi a Brăilei. În timpul incipient al comunismului a avut loc o schimbare forţată a spaţiului paradisiac al apelor bălţii, cu floră şi faună, cu o bogăţie piscicolă recunoscută în toată lumea, încât la Brăila peştele era hrana de zi cu zi a săracului.
Chiar și animalele domestice, de primăvara până toamna, creşteau în libertatea bălții, asigurându-se astfel necesarul de consum familial şi public în cele mai fireşti condiţii biologice naturale. Așa au existat aici condiţiile pentru o viaţă tihnită şi sănătoasă mult timp. Dorindu-se, astfel, prin colectivizare, desfiinţarea proprietăţii private, s-a atins în comunism cea mai sensibilă coardă a respectului omului faţă de om, rupt de Dumnezeu, de Biserică, de tradiţie, de normalitate. Omul nou, ateu, îndepărtat de glie, de obiceiuri şi de comuniune, şi-a pierdut memoria firescului creştinesc şi românesc, care a fost mereu deschis altor neamuri, mai ales la Dunărea de Jos, unde convieţuirea multietnică şi toleranţa religioasă au contribuit la cea mai frumoasă armonie socială, cu efecte economice benefice existenței tuturor. Aici era Bursa europeană de cereale, iar din punct de vedere cultural putem vorbi de o reală şcoală de iradiere naţională şi europeană. Să ne amintim de Panait Istrati, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Perpessicius, Ana Aslan, Edmond Nicolau ş.a. Toată zona este doar câmpie rodnică și mănoasă! S-a dorit să dispară Delta Brăilei şi să fie redată tot agriculturii. Sunt raţiuni ce par că ne scapă. Dar modul cum s-a realizat îndiguirea spaţiului unduit de Dunăre de la Giurgeni-Vadu Oii la Tulcea este unul cu totul dramatic. Din nefericire, majoritatea muncitorilor a fost recrutată dintre cei consideraţi, pe nedrept şi inuman din punct de vedere ideologic, duşmanii poporului. Floarea intelectualităţii, tineri studenţi, preoţi, monahi şi oameni de suflet au fost aduşi la muncă forţată pentru îndiguirea Dunării şi formarea Insulei Mari a Brăilei în acei ani de tristă amintire ai temniţelor înţesate de bunicii şi rudeniile noastre.
Unul dintre locurile cele mai încărcate de durere înăbuşită prin condiţii inumane de persecutare a omului transformat în „animal de povară”, înfometat şi umilit, este localitatea Salcia din actuala comună Frecăţei a Insulei Mari a Brăilei. Muncitorii folosiți abuziv la îndiguirea suprafeţei, malnutriţi, bolnavi, epuizaţi uneori, au cedat, murind martiric. Ei au fost aruncaţi în gropi comune, fără nici o minimă atenţie spirituală şi umană. Acum peste trupurile lor cresc cereale, iar spaţiul respectiv al gropilor comune de la Salcia are un aspect mai curând trist şi deprimant.
În restul insulei, unde cu siguranţă sunt oseminte de-a lungul digurilor, s-au închegat comunităţi mai noi pentru a lucra pământul. Există şi sate vechi, dinainte de îndiguire, cu rânduială, iar amintirile celor care au acum 90 de ani sunt de basm, de viaţă cu adevărat în „raiul lui Dumnezeu de altădată”, în sălbăticiunea naturală convertită la utilităţile pescăreşti recunoscute în toată Europa. De altfel, în ultimii 30 de ani, pe insulă s-au petrecut şi fapte demne de apreciat, prin eforturile localnicilor, ale statului şi, evident, ale școlii şi Bisericii. În cele două comune, Măraşu şi Frecăţei, sunt construite ori refăcute, cu mila Domnului, şapte sfinte lăcaşuri de rugăciune deservite de vrednici preoţi misionari. Putem observa chiar o normalizare a vieţuirii, poate uneori cu accente de naturaleţe mai pronunţate decât în localităţile istorice ale judeţului. Însă depopularea, migraţia şi îmbătrânirea populaţiei se resimt şi aici din plin. Să vedem totuşi optimist ceea ce este de reţinut pentru viaţa actuală în insulă.
Mai întâi, cel puţin pentru orice român de bună credinţă şi om cu simţul libertăţii de oriunde ar fi, nu trebuie uitat episodul dramatic al deportărilor şi al martirizării semenilor noştri. Insula Mare este mai întâi de toate „un memorial al durerii” pentru toată suflarea românească. Bisericile, troiţele, mormintele, cimitirele, atâtea câte sunt, memoria vie, cât mai este, respectul cât îl mai avem pentru înaintaşi nu ar trebui ignorate astăzi și în viitor de nimeni. Vârstnicii, înţelepţii, toţi locuitorii, oameni harnici, creştinii, slujitorii, dascălii, edilii, se cuvine să păstrăm, din când în când, în suflete, un moment de linişte şi când călcăm pe insulă, mai ales pe locurile de martiraj, să ne oprim, să ne descoperim, să rostim o rugăciune şi, dacă putem, să aprindem o lumânare. Acolo, sub glie, sub recolte sunt oseminte de oameni ai jertfei, ai conştiinţei naţionale şi ai credinţei. Să-i respectăm! Un astfel de cinstitor, între mulţi alţii, a fost şi regele Mihai I. Ceremoniile îndătinate, prezenţa preoţilor şi a unor urmaşi se constituie în tot atâtea acte de demnitate, de evlavie şi de cinstire a memoriei, a istoriei şi a vieţii româneşti, în profunzime, în adevăr şi-n dragoste de ceea ce ne defineşte ca oameni liberi, urmaşi de eroi.
Sfânta noastră Biserică, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ne invită tot anul acesta la pelerinaje în cimitire şi la locurile memoriale, cu scopul valorificării liturgice, dar şi cultural-istorice, a vieţii celor plecaţi dintre noi, doar fizic. Un astfel de eveniment s-a consumat sâmbătă, 26 iunie 2021, zi de cinstire a Drapelului Naţional, la Salcia, în locul de suferinţă, unde s-a sfinţit o troiţă-simbol, ca un „Altar”, deoarece tot acel spaţiu trebuie conservat, ferit de iniţiative nepotrivite cu osemintele martirilor. Aşa cum s-a procedat şi-n alte spaţii similare, aici se pot aşeza cruci şi amenaja spaţii de reculegere, deoarece sub pământ sunt sute şi sute de oameni în gropi comune.
Un alt aspect pe care se cuvine să-l menţionăm, din viaţa actuală a insulei, pe lângă cel agricol, este cristalizarea comunitară, pe temeiuri de demnitate, de respect şi de slujire a oamenilor în frica lui Dumnezeu şi potrivit cu etapele unei vieţi civilizate. Edilii au făcut adevăratele salturi spre o îmbunătăţire a căilor de acces şi aşa dificile, dar şi instituţional: şcolile, centrele de sănătate şi locuinţele dau o bună imagine într-o zonă cu totul defavorizată şi izolată.
Remarcăm însă, în chip cu totul deosebit și admirativ, zelul misionar al tinerilor preoţi în toate comunităţile şi solidaritatea fraţilor lor de la Galaţi şi Brăila, prin înfrăţirea parohiilor. Sunt de notat saltul calitativ în educaţia copiilor și a tinerilor prin şcoală şi catehezele parohiale şi beneficiul real al schimbului de experiență dintre elevii de la oraşe în insulă şi viceversa. Cu 25 de ani în urmă, copiii din insulă au văzut trenuri şi autobuze pentru prima dată în Galaţi! Acum sunt întru totul familiarizaţi cu viața prietenilor şi colegilor lor din aglomerările urbane.
Ca un corolar al acestor frumoase semne ale iubirii de semeni ne rămâne, din insulă, vie pe „retina” inimii imaginea centrului catehetic din noua şi impunătoarea casă parohială de la Frecăţei, ridicată în doar un an, cu ajutorul Primăriei, Arhiepiscopiei şi donatorilor, dar şi cu hărnicia de excepţie a fiului satului, profesor de religie şi preot Paul Marian Stroe, care este un exemplu bun de urmat.
Se cuvine evidențiată mărturia unei creștine, mama Cleopatra, în vârstă de 91 de ani, o autentică istorie vie a vieții de altădată și de astăzi în insulă. Ca la Pateric, în căsuța bătrână de lut, de o frumusețe, ordine și originalitate demne de muzeul satului, viața capătă valențele veșniciei. Convorbirea cu dânsa a însemnat o lecţie de suflet, de inimă, de credinţă, de iubire, dar și de suspin, în acelaşi timp, pentru tot ceea ce s-a pierdut din tradiția sănătoasă, inclusiv cea culinară locală. Pe deasupra plutește aerul speranței și tinereții de dincolo de poverile îndurate în aproape un secol. Ca orice creștin, mama Cleopatra se pregătea de hramul de a doua zi, „Duminica Tuturor Sfinților”, în sfântul lăcaș construit pe terenul vecin pe care l-a donat. Și casa va fi dăruită Bisericii, iar parohia o va declara muzeu, pentru a rămâne a tuturor admiratorilor vieții, care trebuie să continue frumos în viitor, pe temei statornic și ospitalier. Așa continuă și viața în chip luminos și cu speranță în mai binele personal și comunitar. Dă, Doamne!