Întâmpinarea Luminii

Teologia şi Poezia s-au născut din acelaşi trunchi al cugetării umane îndrăgostite de Absolut, iar rădăcinile lor poartă din adâncuri sevele dorului de veşnicie. Spiritualitatea psalmilor davidici şi cărţile de înţelepciune ale profeţilor cântă slava Domnului şi rostuiesc în cuvinte inspirate urcuşurile şi căderile omului în veşmântul pe care inima îl ţese minţii în căutările ei neostoite.

Poezia de inspiraţie religioasă este o constantă a culturii universale, ca şi a celei autohtone, iar slujitorii Bisericii au fost în toate veacurile promotori ai artei poetice, în imnografia liturgică, dar şi în exprimarea tainei comuniunii sufletului cu Dumnezeu. Ar fi de-ajuns să amintim aici pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau, mai aproape de noi, pe Sfântul Dosoftei, "cel blând şi smerit ca un miel", stihuitorul Psaltirii pre limba noastră românească, ca să înţelegem familiaritatea poeziei cu spiritualitatea creştină. În veacul pragmatic de acum preoţii se apropie cu mai multă sfială de arta cuvântului versificat, cu teama de a nu tulbura prin fragilitatea gândurilor poetice determinarea şi concreteţea lui homo faber. Există totuşi oameni curajoşi în generaţia noastră, care îmbină slujirea Sfântului Altar cu "taina fratelui" şi osteneala zborului "sub aripă de înger". Unul dintre aceştia este şi preotul-poet Nicolae Stoia, crescut la şcoala teologică şi literară sibiană, maturizat apoi în pastoraţie la Satu Mare, oraş cu o afinitate aparte pentru poezie. După ce a publicat patru cărţi de predici, plămădite cu migală în lucrarea de zidire sufletească a păstoriţilor săi, Părintele Nicolae îşi întipăreşte volutele sufletului său într-un volum de poezie, Întâmpinarea luminii, publicat cu binecuvântarea Preasfinţitului Arhiereu-vicar Iustin Sigheteanul, care scrie şi un călduros cuvânt înainte, în anul 2010. Şirul celor 128 de poeme incluse în volum se deschide cu Smerire, un fel de ars poetica în trei catrene, prin care autorul conturează reperele reflexiilor sale poetice în triada teologie-poezie-filosofie: pohfală e filosofia şi uşurătate!, teologia este tulpină de nădejde, în timp ce poezia e un zvon de frumuseţe (p. 11). Imagistica bogată şi incantaţiile iconice însoţesc tonul elegiac şi refrenele de sorginte populară transilvană. Universul religios tradiţional şi personajele biblice populează versurile şi dau sens spiritual căutărilor omului de azi. Cain, Iacob, Isaia, Amos, Daniel, Iuda, Toma dau nu numai titluri de poeme, ci cheamă la cugetare asupra unor teme existenţiale netrecătoare: …Şi mă poartă prin neştiute genuni, amestecând/ Ruguri şi ferindu-mă de răceala lor arzătoare. Neapropiata lumină vreau s-o văd, nevăzând (Toma, p. 72). Dincolo de lucruri şi de boldurile cărnii, cărora le recunoaşte zădărnicia, poetul caută cu înfrigurare bucuria luminii netrecătoare, ca ultimă certitudine a vieţii. Catrenele neapropiatei lumini presimt lumina ca izbăvire şi împlinire, căci În tinda cărnii strigă lumina, / Împovărată de bezna lutului,/ După alt loc tânjeşte rădăcina, / Bolnavă de taina-nceputului (p. 49). În obscuritatea cărnii, vibrează dorul după Lumină (Rembrandt: lecţia de anatomie, p. 46). Şi prin toată cartea se aude şoptirea luminii/ care sfios, alt răsărit gângureşte (Chemarea Luminii, p. 47). În cuprinderea tainei, cuvintele devin adesea neputincioase şi de aceea poetul recurge la "necuvinte", în buna tradiţie a apofatismului teologic răsăritean, adoptând noi vocabule: deneapropiatul, denevăzutul, denecuprinsul, deneatinsul. Rima conferă muzicalitate versurilor, iar obişnuitele catrene lasă uneori loc rondelurilor sau sonetelor, în funcţie de starea gândului poetic. Elanurile metafizice sunt adesea cumpănite în cupele de suferinţă pe care oamenii de lângă noi le trăiesc în fiecare zi, împreună sau în solitudine. S-a spus despre poet, în genere, că poartă cu sine durerile lumii. Transpare şi în multe poezii scrise de Nicolae Stoia împăcarea stoică cu încercările vieţii, tristeţea existenţială a neputinţei de a înţelege tainele ce ne înconjoară, presimţirea morţii sau lipsa de orizont a omului tehnologizat. Arghezian, poetul declamă: Răsare umbră-n carne, ca un bănuţ în ou;/ Cum, de amărăciune împovărat, un sunet/ Se tânguieşte într-un demult apus ecou/ Buciumă-n mine toamna trist răsunet (Întomnare, p. 59), însă răspunsul vine iarăşi din lumină, pentru că Există-n toate şi-un strop de frumuseţe (p. 69). Altădată, se adresează, sapienţial şi ludic, confratelui cuprins de absurdul vieţii cotidiene: Trist fratele om, lumină tristă/ Când nu ştie că nu ştie şi nici/ Nu vrea să ştie că chiar nu ştie ;/ Neştiind că nu ştie, cât de trist! (Trist frate om, trist, p. 25). Sunt multe locuri de văzut în carte, aşa cum scrie în postafaţă prof. Livia Mărcan. Reţinem aici caracterizarea sintetică a ostenelii autorului: "Lirica preotului-poet Nicolae Stoia este una a jocului lucid cu lumina şi umbra, aidoma funcţiunii vitraliilor unei biserici sufleteşti. E o poezie despre om şi aspiraţiile sale superioare întru cunoaştere şi desăvârşirea interioară şi spirituală care ne reaminteşte că elementul dominant al umanităţii noastre este îndumnezeirea, iar atunci când îi pierdem sensul, pierdem însuşi sensul umanităţii noastre". Fie ca aceste cuvinte să-i dăruiască puteri reînnoite şi multă inspiraţie Părintelui Nicolae Stoia, ca să putem saluta cât mai curând apariţia unui nou volum de poezie în cetatea Sătmarului şi în spaţiul mirabil al literelor româneşti. * Pr. Nicolae Dascălu este consilier patriarhal - coordonator al Centrului de presă BASILICA al Patriarhiei Române