Intelectualul român nu mai priveşte înspre Paris

Lumea românească se află într-o mare schimbare, atât în plan intern, cât şi în raport cu marile culturi europene. Există semne că o înceată sau o grăbită adaptare la modelele europene poate produce lumii româneşti pierderea identităţii. Anca Vasiliu, cercetător şi profesor la Paris, vorbeşte despre toate acestea şi alte percepţii ale românilor cu privire la viaţa culturală din capitala franceză, dar şi invers.

Doamnă Anca Vasiliu, cum este viaţa unui om de cultură român care trăieşte, astăzi, la Paris, în acest mediu atât de impregnat de cultură şi educaţie? Integrat în sistemul instituţional francez, omul de cultură român funcţionează la fel ca toţi ceilalţi colegi, francezi de baştină sau meteci. Diferenţele de educaţie, de cultură, de experienţă, precum şi competenţele lingvistice îl fac să fie considerat un partener interesant de lucru. Mediul francez, mai ales cel parizian, este deschis şi curios în privinţa diferenţelor. Parisul, ca şi alte mari capitale, Londra sau New York, este creuzet de cultură multietnică. El are o forţă extraordinară de integrare a diferenţelor culturale, care devin un ferment al culturii locale. Din această pricină sunt şi locuri foarte fertile intelectual, stimulatoare pentru creaţie. Pentru intelectualul român, Parisul este un loc ideal pentru a-şi măsura ascuţimea spiritului, talentul creator şi puterea de a avea încredere în valoarea rădăcinilor sale şi de a le armoniza cu modelele altor culturi întâlnite pe parcurs. Pariul omului de cultură român trăitor la Paris este să fie el însuşi, fără a-şi refula bagajul său cultural şi să funcţioneze în acelaşi timp în paradigma franceză, fără a o copia. Care ar fi marile diferenţe între mediul cultural francez şi cel românesc? Sunt schimbări care ies din scenariul istoric cunoscut, cum că românul, intelectualul, trage mereu cu coada ochiului spre francez? Adică îşi adaptează la el imaginea, orizontul cultural, moda? Intelectualul român nu mai priveşte înspre Paris şi nu-şi mai reglează lecturile, opiniile, gusturile şi vestimentaţia exclusiv după moda pariziană. Cred că modelul anglo-saxon are mai mulţi adepţi decât modelul "continental", francez sau italian. În privinţa modei vestimentare, mărcile italiene au încă adepţi printre oamenii cu resurse din România. Franţa însă nu mai e "la modă". E vizitată din ce în ce mai mult, dar ca un imens muzeu în aer liber. Parisul a rămas una din primele destinaţii turistice mondiale şi lumea vine şi fotografiază tot - vitrine cu prăjituri sau genţi, faţadele Luvrului, afişele din staţiile de metrou, scaune de bar anodine şi oameni la cafenea, consideraţi drept "parizieni veritabili" - semn că totul e o vitrină şi că acest spectacol al străzii şi al monumentelor este spectacolul unei lumi care a murit cultural, care nu mai e vitală, ci muzeificată. Orizontul cultural francez s-a mutat din centrul Parisului spre periferii. În afara marilor evenimente, el a devenit invizibil. În ultimul deceniu s-au mutat sediile marilor edituri, majoritatea universităţilor, centrele de cercetare, atelierele artiştilor, galeriile importante. Cred că se petrece o schimbare importantă în cultura franceză. Va avea poate loc o renaştere fiindcă producţia culturală şi artistică este de-o mare vitalitate şi iese din ce în ce mai mult din canoanele cunoscute. Nu ştiu însă dacă acest lucru este perceput de mediul cultural românesc. Recuperarea a cinci decenii de izolare produce nu numai decalaje de receptare, ci şi dificultăţi în a judeca valorile şi a tria informaţia. În 1927, mi se pare, Rebreanu a fost la Paris, călătorie despre care a scris în volumul "Metropole" (1930). Atunci descria felul cum realitatea de ziar - realitatea reflectată de marea presă a Franţei - ignora pur şi simplu realitatea, să-i spunem, tot de ziar, a României. Ziarele franceze modificau cu bună-ştiinţă informaţiile venite pe fluxul marilor agenţii de ştiri, cu scopul de a veni în întâmpinarea aşteptărilor cititorului francez despre evoluţia revoluţiei din Rusia. Care ar fi, deci, "ideile de-a gata" - câteva doar - ale francezilor de astăzi despre zona socială şi culturală în care se află România acum? Jurnalismul joacă un rol de primă importanţă în viaţa politică actuală. Nu se mai poate "povesti" orice, fiindcă totul este ştiut pe căi multiple şi orice manipulare este dejucată mai devreme sau mai târziu. În general, informaţia despre evenimentele politice din România e corectă şi prezentată cumpănit. De cele mai multe ori, ea e realizată chiar de jurnalişti români corespondenţi ai ziarelor sau canalelor mediatice franceze. Se poate spune că este corectă, dar minimală. România nu este în centrul atenţiei publicului francez. E firesc să fie aşa. Franţa are relaţii privilegiate cu alte ţări de al căror destin a fost legată în trecut. Pe de altă parte, jurnaliştii trebuie să acopere evenimentele din lumea întreagă. Mi se pare că în momentul de faţă jurnaliştii care prezintă problema expulzării romilor spre România au o atitudine foarte rezervată faţă de tratamentul abuziv al poliţiei franceze şi prezintă situaţia cu mult tact. Jurnalismul francez de calitate este exemplar în câteva domenii precum drepturile omului, apărarea minorităţilor, respectul faţă de culturile străine de modelul european şi evitarea amalgamurilor între discursul ideologic şi realitatea de teren. În România, actualmente, se vorbeşte despre o adaptare reuşită a învăţământului la modelul european. Ce ne puteţi spune despre felul cum funcţionează această sincronizare? Cum se vede, din poziţia pe care o aveţi, realitatea învăţământului românesc? Nu am suficiente date pentru a vă răspunde circumstanţial. Am prea puţine contacte profesionale cu mediul universitar românesc şi nu am la Paris studenţi sau doctoranzi români. Am mai degrabă contacte prieteneşti cu câţiva conferenţiari şi profesori de la universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Oradea, pe care îi stimez în mod deosebit şi cu care am ţesut diverse colaborări în ultimii ani. Întâlnesc de asemenea studenţi români la Paris care mă solicită pentru a-i ajuta să se orienteze în mediul intelectual şi universitar. Ei au în general un foarte bun nivel de pregătire filologică şi o imensă sete bibliografică. Modelul universitar european, reformat recent, nu a dat încă măsura completă a calităţii lui. Efectele constatate sunt de ordinul mobilităţii studenţilor la toate nivelurile şi de ordinul unei orientări pragmatice mai eficace decât în învăţământul clasic. Pentru filierele umaniste, aceste efecte nu sunt doar benefice. E greu de realizat o solidă cultură umanistă în condiţiile actualei reforme. Dovadă scăderea brutală a numărului de studenţi la clasice, cu consecinţe dramatice în ceea ce priveşte studiul culturii vechi. Cultura română are o istorie complexă, care sunt sigură că ar pasiona mulţi intelectuali occidentali Aţi cercetat şi arta medievală românească. În ce măsură această artă este bine cunoscută în Franţa, pornind de la mediile intelectualilor până la turistul obişnuit? Arta veche românească nu e bine cunoscută de publicul larg, e cunoscută doar de oamenii curioşi şi de cercetători. Mănăstirile din Moldova sunt cele mai cunoscute fiindcă sunt mai spectaculoase şi deci mai mediatizate. Mai puţin cele din Oltenia, din păcate. E ceva mai cunoscută şi arta de tradiţie gotică din Transilvania, dar nu într-atât pe cât merită. Ar trebui făcute eforturi de prezentare, publicare de cărţi şi de filme documentare de calitate. Ar trebui de asemenea studiate arhivele şi bibliotecile, tipărite cataloage şi editate textele vechi, publicate traduceri şi sinteze despre cultura medievală şi umanistă românească. Arta, oricât de atrăgătoare prin originalitatea ei şi prin aparenta accesibilitate, trebuie prezentată într-un context cultural mai vast: istoria literaturii vechi, istoria tiparului, istoria primelor traduceri ale textelor bisericeşti, istoria limbii române. Deocamdată pentru intelectualul francez apare un hiatus între picturile din secolul al XVI-lea din Moldova şi creaţia românească actuală (filme şi literatură de ultimă oră). Cultura română are o istorie complexă, care sunt sigură că ar pasiona mulţi intelectuali occidentali dacă s-ar traduce operele lui Cantemir şi Budai-Deleanu, s-ar edita cursurile de filosofie ale lui Corydaleu, discursurile politice ale lui Maiorescu, notele de călătorie ale lui Milescu şi Dinicu Golescu sau teoriile despre limbă ale lui Heliade Rădulescu (mă opresc ca să nu lungesc inutil o listă pe care cititorul român o cunoaşte). Toate acestea ar trebui prezentate în contextul lor, european şi oriental, într-un mod decomplexat, fără a căuta neapărat concordanţe cu Occidentul, ci prezentând valoarea proprie şi particularismul. O expoziţie la Paris, la Grand sau Petit Palais, de artă medievală românească, cu icoane, broderii, argintărie şi manuscrise, puse în valoare de o bună scenografie, de o documentaţie fotografică de calitate şi susţinută de câteva publicaţii serioase despre cultura literară, teologică şi artistică disponibile în acelaşi timp, ar avea cred un impact deosebit asupra publicului francez şi străin care circulă prin Paris în toate sezoanele. Insist asupra necesităţii de a da o dimensiune culturală şi teoretică artei medievale româneşti. Oricât de frumoase ar fi icoanele sau broderiile liturgice, ele nu "vorbesc" singure privitorului occidental, care nu le cunoaşte funcţia şi nu e pregătit să recepteze asemenea obiecte de artă. Ele trebuie situate în context şi puse în valoare de un comentariu care să ghideze percepţia. Faceţi acum, pentru omul cunoscător din România, câteva comentarii despre arta murală medievală a mănăstirilor din nordul Moldovei, insistând asupra lucrurilor pe care le-aţi observat mai bine, lucruri care ţin strict de intuiţia, revelaţia, de cunoaşterea dumneavoastră. Pictura din nordul Moldovei e un exemplu de rafinament şi de caracter spectacular al artei, care îşi are rădăcinile într-o cultură mult mai vastă decât domeniul strict al artei murale, cultură care e greu de reconstituit azi. Frapant este faptul că originalitatea picturilor exterioare nu se sprijină pe argumente eterogene. Sensul trebuie căutat în imagini, nu în documente sau în contextul istoric. Acestea din urmă pot lămuri unele detalii, dar nu explică ansamblul, aşa cum alte exemple de pictură exterioară din Grecia sau din Italia arată mai degrabă diferenţa fundamentală şi nu constituie nicicum un model pentru picturile de la Humor sau Voroneţ. A căuta "cheia" în picturile înseşi nu este însă o experienţă facilă. Privirea noastră, dominată de o tendinţă aproape naturală de a "citi" imaginile, este la început un obstacol. Limbajul figurativ are regulile lui; este complex, codificat, străvechi. El era lesne accesibil celui care împărtăşea aceeaşi paradigmă culturală, dar e greu accesibil privirii contemporane determinate de alte coduri şi de un raport saturat de vizual. Am început să desprind o frântură din înţelesul acestor picturi abia atunci când am început să studiez principiile percepţiei în Antichitate şi în Evul Mediu, să fac distincţia pe care cei vechi o făceau între vizual şi condiţia vizibilului, să analizez posibilităţile relaţiei dintre realitatea experienţei sensibile şi realitatea conceptuală a existenţei lucrurilor. Picturile murale nu sunt ilustraţii ale vreunui text, chiar dacă ele fac referinţă la texte canonice sau filocalice, ci sunt discursuri de sine stătătoare pe teme comune cu cele din textele canonice, hagiografice, filocalice. Aceste discursuri nu sunt accesibile decât dacă ochiul e învăţat să le "asculte" ca atare. Nici separarea dintre Stat şi Biserică, nici laicitatea învăţământului nu împiedică studiul textelor de teologie Cum apreciaţi că funcţionează actualmente relaţia filosofiei cu teologia, pornind de la ceea ce ştiţi din România, şi mai ales făcând referire la Paris? În domeniul meu de cercetare, filosofia antică şi medievală, relaţia dintre filosofie şi teologie este firească. Ele nici nu pot fi separate, chiar dacă preferinţa actuală în studiul filosofiei este mai degrabă pentru logică decât pentru metafizică. La universitate, ca şi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, filosofia, teologia, filologia clasică şi, într-o oarecare măsură, istoria religiilor (istoria doctrinelor) reprezintă domenii conexe, care frecvent se solicită mutual şi nu se pot separa net decât în cazuri de excepţie. În filosofia contemporană, fenomenologia franceză are, prin bună parte din reprezentanţii săi cei mai valoroşi, precum Michel Henry, Jean-Luc Marion sau Jean-Louis Chrétien, un interes deosebit pentru teologia medievală latină şi pentru Părinţii greci şi latini. Dar şi medievişti structuralişti sau analiticieni, care nu împărtăşesc în mod necesar convingeri creştine, se ocupă cu mult interes de textele teologice şi contribuie la editarea lor şi la traduceri acompaniate de studii savante. Nici separarea dintre Stat şi Biserică, nici laicitatea învăţământului nu împiedică studiul textelor de teologie. Învăţământul strict teologic, în schimb, se desfăşoară în structuri paralele, al căror circuit intersectează circuitul învăţământului naţional francez doar la nivel de master şi doctorat, diplomele fiind recunoscute oficial în acest caz. În România, atunci când îmi făceam studiile de istoria artei la Academia de Artă din Bucureşti (1976-80), am avut, timp de un an, cursuri de iniţiere în teologia bizantină. Oricât de rudimentar, un curs de liturgică era (şi este) strict necesar pentru studenţii care se specializează în iconografie bizantină. Misoginia e încă dominantă în lumea europeană Faceţi, vă rog, o trecere în revistă a realităţilor benefice/nefaste, ce ţin de viaţa de astăzi a femeii. La noi, cum ştiţi, foarte multe femei din zona marii culturi fac apologia, într-un fel sau altul, a ideologiilor feministe. Această viziune ţine de stânga culturală, fiind în contradicţie cu viziunea, să-i spun istorică, a omului de cultură român, care-i de dreapta. Nu fac o diferenţă determinantă între condiţia femeii şi cea a bărbatului. Mă interesează condiţia umană aşa cum se împlineşte ea în fiecare individ, în tragica singuralitate a fiecărui om, femeie sau bărbat, care trebuie să-şi ducă la bun sfârşit viaţa de-a lungul existenţei ce-i este dată. Ideologiile feministe mă plictisesc, sunt adesea caricaturale, simpliste. Genul nu explică complexitatea fiecărui individ. Condiţia feminină, alături de condiţia masculină, împletindu-se una cu cealaltă în fiecare individ uman, este o temă care a preocupat gânditorii de la Parmenide şi Aristofan până azi. Nu e o invenţie a modernităţii, nu ţine de ideologii de stânga-dreapta, ci de organizarea fizică a vieţii şi de nivelul cultural al societăţii. Desigur, se poate instrumentaliza condiţia femeii sau a bărbatului. Misoginia e încă dominantă în lumea europeană, alimentată deopotrivă de ideologia feministă şi de tradiţii arhaice. Ea provine din absenţa de cultură şi din lipsa de educaţie a pulsiunilor. Aveţi posibilitatea să vedeţi, cu îngăduinţă, şi Franţa, şi România. Ochiul dumneavoastră este cultivat, dar şi proaspăt. Călătorind în România acestor zile, aţi surprins, cred, multe detalii noi ale noilor realităţi, ale oraşului sau ale satului ei. Din această perspectivă largă, pe care v-o propun, spuneţi câteva cuvinte la o întrebare, care a devenit retorică aproape: Către ce se îndreaptă lumea românească? Lumea românească se îndreaptă spre o formă de depersonalizare culturală. Şi satul, şi oraşul îşi pierd identitatea românească. Dacă îşi salvează cu chiu, cu vai patrimoniul, preţul e acela al muzeificării. E o lume vitală, care se artificializează vrând să obţină peste noapte standarde de consum, care nu numai că nu-i aparţin, dar nici nu sunt de dorit. Există un potenţial natural imens, care a fost prezervat în condiţiile de izolare în care a trăit societatea românească sub regimul comunist. Dar acest potenţial natural e fragil. Nu pentru că este vast este şi stabil, inatacabil, peren. Dezechilibrele naturale produse prin nechibzuita politică economică au fragilizat natura şi, odată cu ea, omul şi relaţiile lui cu lumea, cu mediul. Lipsa de respect faţă de mediu traduce lipsa de respect faţă de celălalt, şi în cele din urmă lipsa de respect faţă de sine. Nu vreau să închei cu o notă pesimistă, dar nici să mângâi "retoric" evidenţele. S-au făcut progrese imense, dar viitorul nu este promiţător de mai bine. Nu se poate construi o societate al cărui model cultural e scindat între mândria oarbă pentru tradiţiile populare autohtone şi erzaţul de universalitate difuzat de supermarketul televizual. Lipsesc semnele majore ale unei educaţii adevărate, care înseamnă deopotrivă spirit critic şi civic, sete de cunoaştere şi apetenţă pentru frumos. Depersonalizarea culturală, absenţa unei judecăţi sigure a valorilor şi fragilizarea potenţialului natural al omului şi al mediului sunt consecinţele lipsei unui program educativ constructiv şi responsabil. Liberalismul şi individualismul, care reprezintă tendinţele entropice ale lumii actuale, trebuie contrabalansate de o educaţie a cunoaşterii şi a respectului. " Lumea românească se îndreaptă spre o formă de depersonalizare culturală. Şi satul, şi oraşul îşi pierd identitatea românească. Dacă îşi salvează cu chiu, cu vai patrimoniul, preţul e acela al muzeificării. E o lume vitală, care se artificializează vrând să obţină peste noapte standarde de consum, care nu numai că nu-i aparţin, dar nici nu sunt de dorit." Anca Vasiliu, doctor în filosofie şi artă