Înțelepciunea și bunătatea pregătesc veșnica răsplătire
Într-una din întâlnirile pe care Mântuitorul le-a avut cu fariseii, iubitori ai lucrurilor acestei lumi, se observă batjocura acestora, ca unii care erau săgetați de o răutate lăuntrică şi nu le plăcea să audă cuvintele despre neagoniseală.
Domnul, observând vicleșugul lor vădit, părerea prea bună pe care o aveau despre ei, le spune: Voi sunteți cei ce vă faceți pe voi drepți și vi se pare că numai vouă vi s-a dat a înțelege cele ce se cuvin și a învăța, pentru aceea batjocoriți cuvintele Mele ca ale unui nebun, vrând să vă socotească norodul dascăli ai Adevărului. Dar Eu vă spun: Dumnezeu știe inimile voastre, iar ceea ce este înălțat între oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu.
Pornind de la o asemenea atitudine potrivnică, Mântuitorul le-a zis celor care-L ascultau pilda cu un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit, iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului (Luca 16, 19-21), dar nimeni nu-i oferea.
Prin această alocuțiune pedagogică, Domnul a vrut să arate cât de mare este răsplata celor care fac milostenie, împlinind astfel porunca iubirii din Legea harului.
Bogatul fără nume din pilda dumnezeiască a fost amintit de Mântuitorul ca unul care nu era vrednic de a avea nume înaintea lui Dumnezeu, după cum profetul David ne spune: Nu voi pomeni numele lor prin buzele mele (Psalmul 15, 4). Această atitudine a Mântuitorului de a nu-i rosti numele celui bogat simbolizează îndepărtarea de la faţa lui Dumnezeu a celor care nu știu să chivernisească binecuvântarea pe care El a revărsat-o peste ei.
Pe sărac îl pomenește, întrucât numele drepților și în Cartea vieții sunt scrise (Apocalipsa 3, 5). Într-adevăr, după cum ne arată tradiția, era în vremea aceea un om cu numele Lazăr în Cetatea Ierusalimului, foarte sărac și bolnav, pe care l-a menționat Domnul în parabola rostită.
Eftimie Zigabenul, în Tâlcuire la Evanghelia lui Luca, ne spune: Pe temeiul unei predanii a evreilor a fost și un bogat cu numele Ninevis, dar și săracul Lazăr. Bogatul, însă, nu a fost pomenit, ci doar cel sărac. Bogatul era, așadar, îndestulat, se îmbrăca cu porfiră și vison, se înveselea în toate zilele vieții lui, în chip strălucit.
Sfântul Apostol Pavel ne învață: Prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire (2 Corinteni 8, 14). În mod intenţionat, Hristos l-a lăsat în anonimat pe omul bogat, însă a pomenit numele săracului. Bogatul este lipsit și fără de nume înaintea lui Dumnezeu pentru că nu a arătat milostivire, în timp ce săracul, pentru răbdarea şi smerenia lui, este numit cu numele său de Dumnezeu.
Prezentarea lui Lazăr este demnă de compasiune. Era bolnav, sărac și plin de bube. Zăcea suferind înaintea ușii bogatului, care, deși probabil că trecea zilnic pe lângă el, nu îl ajuta în nici un chip. Câtă împietrire! Ce pământ pietros a primit o astfel de vedere și învățătură, cum a fost bogatul nepomenit, să vezi în fiecare zi, tu, care te desfătezi de atâtea bunătăți, că un sărac nu avea nici măcar cu ce-și uda buzele. În schimb, câinii îl cercetau și îi lingeau rănile. Săracul nu a ocărât desfătarea bogatului, nu a osândit neomenia lui, nu a prihănit Pronia, ci a avut o calitate rară, filocalică, și anume răbdarea.
Dobândind multe virtuți, la vremea plecării din cele de aici, Evanghelia ni-l prezintă însoțit de îngeri, ceea ce lasă să se înțeleagă că, dacă ar fi fost cârtitor sau hulitor, dacă ar fi văzut doar defectele bogatului sau ale altora din vremea lui, îngerii nu l-ar fi petrecut.
Când a murit bogatul, a fost condus și el cu cinste, dar nu de îngeri, ci de oameni. Nu s-a bucurat decât de efemera apreciere a lumii, care îndată este uitată, așa cum se uită toate cele trecătoare. Diferența dintre cinstirea acordată de îngeri și cea acordată de oameni este evidentă. Toți înțeleg cât de importantă este prietenia cu sfinții și îngerii și cât este de amăgitoare cea cu oamenii. Prin suferință și stăruință în răbdare, săracul Lazăr a primit veșnicia, iar timpul petrecut la ușa bogatului, în tristețe și izolare, i-a oferit prilejul de a-și înveșnici numele, fiind dat exemplu de Mântuitorul Hristos contemporanilor Săi și nouă, tuturor.
Planul celălalt al parabolei ni se prezintă dincolo de lumea aceasta. Ni se spune că în iad, când bogatul și-a ridicat ochii, i-a văzut pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui și a cerut milă, el, care nu arătase niciodată milă. De aceea, Avraam i-a zis: Adu-ți aminte că ai primit cele bune, iar Lazăr pe cele rele. Acum el se mângâie, iar tu te chinuiești! I-a vorbit Avraam și despre o mare prăpastie, care nu îngăduie unora aflați în chinuri să treacă dincolo. Era o prăpastie de netrecut, mult diferită de prăpăstiile întâlnite între oameni…
L-a văzut pe Lazăr în sânul lui Avraam, întrucât Avraam era iubitor de străini. Tocmai de aceea i s-a arătat diferența. Avraam cel primitor de străini, care a adus atâta bucurie celor pe care îi întâlnea, chiar lui Dumnezeu în Treime, în popasul de la stejarul din Mamvri, în contrast, arată disprețul față de săraci al bogatului.
Avraam și pe cei care treceau pe drumul din preajmă îi poftea în casa lui, iar bogatul din Evanghelie nici pe cel care se afla în fața porților sale nu l-a miluit vreodată.
Prăpastia despre care ni se vorbește înseamnă depărtarea și deosebirea drepților de cei păcătoși, căci precum voințele lor sunt deosebite, așa și lăcașurile lor, multă depărtare au, fiindcă fiecare primeşte ca răsplătire cele potrivite voinței și vieții sale. Deci, precum este cu neputință a se muta cineva din soarta drepților în locul păcătoșilor, așa este cu neputință a se muta din locul chinurilor în locul drepților.
Iadul este un loc întunecos, mutarea sufletului de la arătare la nearătare și întunecare, în timp ce sânul lui Avraam constituie cuprinderea bunătăților celor ce sunt orânduite, spre încununarea celor care au trecut din vifor la limanurile cerești. Nedobândind răspuns la cererea pentru sinele său, de care s-a ocupat vreme îndelungată, bogatul s-a rugat pentru alții. Deodată, a venit întru simțire, el, care fusese împietrit și îl ignorase mai înainte pe Lazăr, acum se îngrijește să fie trimis Lazăr la casa tatălui său pentru a-i face atenți pe cei care se aflau acolo.
Sunt mulți care zic că nu știu cele din iad, cine a venit de acolo și ne-a vestit? Aceștia trebuie să îl asculte pe Avraam.
În tâlcuirea Evangheliei, Sfântul Chiril al Alexandriei ne prezintă lucruri pline de învățăminte. Pretutindeni dumnezeiasca Scriptură spune că judecata va fi după învierea morților și nu va fi învierea morților până când Domnul nu va veni la noi, coborând din ceruri în slava Tatălui, împreună cu sfinții îngeri.
Apostolul Neamurilor ne învață că Însuși Domnul, după vestirea dată de un arhanghel și după trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer (Tesaloniceni 4, 16), căci va suna din trâmbiță și morții se vor scula, înviind nestricăcios în Hristos.
Sfântul Chiril al Alexandriei menționează că tradiția evreilor consemnează existența în acele vremuri în Ierusalim a unui anume Lazăr, care se găsea în cea mai mare sărăcie și boală. De aceea l-a pomenit Domnul, luându-l ca exemplu pentru evidențierea acestei parabole.
Hristos dorește să fim împlinitori ai faptelor bune și să vadă strălucirea virtuților. Mai întâi de toate, Domnul a propovăduit adeseori iubirea pe care oamenii trebuie să o manifeste unii față de alții, dar mai ales iubirea de săraci.
Le-a spus adeseori celor care aveau mai mult: Vindeți averile voastre și faceți milostenie! Dar El, fiind bun și iubitor de oameni, a cugetat și S-a gândit la o modalitate de a veni în ajutor celor care nu au împlinit cuvintele de a-și vinde toate averile. Poate nici astăzi, nici atunci, nimeni nu ar fi făcut acest lucru întru totul!
Dacă nu puteți răbda să vă lipsiți de bucuria cea dătătoare de plăcere și nu puteți să vindeți toate averile voastre în întregime și să le dați celor nevoiași, faceți-vă prieteni ai nedreptății, adică faceți ca bogăția voastră să nu fie numai a voastră, ci întindeți mâna și celor nevoiași, tis deomenis, îndurați-vă împreună cu cei bolnavi, mângâiați, paramitistaste, adică consolați pe cei ce iubesc sărăcia.
Când ne va lipsi bogăția pământească, când vom fi ajuns la capătul vieții, atunci ne vom face părtași ai nădejdilor și mângâierilor date acestor sfinți de către Dumnezeu.
În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire (Înțelepciunea lui Solomon 3, 2-4).
Căci li se dă lor mângâiere deopotrivă cu suferințele lor mari. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura (Luca 6, 38).
Bogatul a mers de la desfătare la osândă, de la slavă la necinste, de la lumină la întuneric. Nu însă la fel s-a întâmplat cu săracul care a fost răsplătit când nimeni nu mai socotea să împlinească.
Eftimie Zigabenul, tâlcuind acest fragment evanghelic, ne spune: Văzându-l pe străinul Lazăr la iubitorul de străini, Avraam, bogatul urâtor de străini, a fost certat pentru năravul lui. Să nu uităm cuvântul Domnului: nebune, în această noapte, sufletul tău vor să-l ceară de la tine, dar sufletele drepților, ale celor pe care-i ignorăm, vor fi duse de aici cu cinstire, însoțite de alai îngeresc.
Despre iad, Eftimie Zigabenul ne relatează: Aflăm că și în veacul ce va să fie păcătoșii și drepții nu numai că se vor vedea unii cu alții, ci se și vor recunoaște. Păcătoșii privesc răsplătirile drepților ca mai vârtos să se chinuiască de ce bunătăți s-au lipsit, iar drepții privesc chinurile păcătoșilor ca mai vârtos să se bucure văzând de ce munci au scăpat. Se recunosc unii pe alții ca să se știe despre cei care, înainte de a muri, nu știau cum sunt cu adevărat, dar drepții atunci nu se roagă pentru păcătoși, știind că împreună cu diavolul și îngerii lui au fost osândiți.
După cuvântul Sfântului Grigorie Dialogul, pe drepți nu-i doare atunci pentru păcătoși, că a fugit de la ei toată durerea, întristarea și suspinarea, ca să fie bucuria lor curată și neumbrită.
Avraam nu i-a ocărât neomenia, ci cu blândețe i-a răspuns, căci scris este: Inima necăjită nu o tulbura şi nu întârzia a da celui lipsit (Sirah 4, 3), și ca patriarh și bătrân îl numește fiu, fiindcă acest cuvânt se primește pentru dobândirea celor datorate, drept care se arată că și bogatul, deși păcătos, avea oarece faptă bună, pentru care a primit în timpul vieții bunătățile, iar Lazăr, deși drept, avea oarece răutate, pentru care a primit la rându-i, în timpul vieții, relele cuvenite. Căci nici un om, nici măcar unul foarte rău, nu-i împărtășit cu totul de fapta bună și nici un om, deși măcar unul foarte bun, nu-i neîmpărtășit cu totul fără răutate. Pentru aceasta, la moartea lor, unul a plecat cu răutate deplină, iar celălalt cu fapta bună deplină.
Prăpastia mare o numește porunca de nebiruit a lui Dumnezeu, care împiedică amestecarea dintre unii și ceilalți.
Cărțile lui Moise și cele prorocești învață să nu porți tu grija la fel de mare ca a lui Dumnezeu, care i-a făcut și care le-a pus dascăli nenumărați. Să-i asculte pe dânșii, că îndrumă la viața cea îmbunătățită. Cuvintele nu, părinte Avraame înseamnă nu cred cuvântul cărților, căci au fost scrise de oameni vii, care nu au văzut lucrurile veacului care va să fie. Dacă va merge la ei cineva din morți care a văzut toate acelea, vor crede.
Eftimie Zigabenul ne spune: Luați aminte cât de mult l-a înțelepțit chinul. Acum zărește cu agerime omul de dinainte, când îi era foarte aproape, nici nu voia să-l vadă. Nu l-a rugat pe Lazăr, presupunând că acesta îi poartă pică, ci l-a rugat pe Avraam, crezând că acesta nu știa ce s-a întâmplat între ei. Înainte, când Lazăr era împresurat de atâtea răutăți, faptul că îl vedea pe bogat înconjurat de atâtea bunătăți, îi sporea necazul. Acum, când bogatul este împresurat de atâtea răutăți, faptul că îl vede pe Lazăr înconjurat de atâtea bunătăți, îi sporește chinul.
Părinții Bisericii, vorbind despre această parabolă, ne spun lucruri care nu au nevoie de nici un comentariu. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că bogatul nu a fost condamnat fiindcă a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv. Sfântul Grigorie Teologul adaugă: El nu este pedepsit că ar fi luat bunurile altora, ci pentru că nu a știut să le folosească în mod corect pe ale sale. Sfântul Ambrozie al Mediolanului remarcă: Nu a fost pedepsit că l-a lovit pe sărac, ci pentru că a fost un adevărat ucigaș față de el, lăsându-l să moară fără nici un ajutor.
Vorbindu-se mult despre bogăție și despre sărăcie, întâlnind oameni bogați și săraci, trebuie să știm că nu toți bogații vor fi așezați în chinurile veșnice, iar nu toți cei săraci se vor mântui. Este minunat să vezi un om bogat care-și chivernisește bine avuția lui, care privește la alții. Este admirabil să întâlnești un om sărac care-și duce într-un mod înalt, filocalic, crucea sărăciei, mulţumindu-se cu puținul pe care-l avea.
Într-o vreme în care se pare că majoritatea celor bogați nu mai privesc către ceilalți, iar săracii de multe ori sunt săraci doar de fațadă, profitând de mărinimia trecătorilor, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: Doamne, de ce unii sunt bogați, alții săraci, de ce unii care sunt nedrepți au de toate și alții, buni fiind, sunt săraci? Și a auzit Antonie glas: nu-ți este ție a cunoaște tainele lui Dumnezeu.
Necunoscute nouă aceste taine, vor fi descoperite când bogații vor fi întrebați dacă au făcut milostenie, iar săracii dacă inima lor s-a îmbogățit ori a rămas la fel de săracă asemenea mesei ce le stătea înainte.
Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă pe toți să privim la felul cum cei înțelepți și-au dus zilele. Sfântul Ambrozie ne spune: Cel ce-și aduce aminte de necazul celor săraci va avea în ziua judecății pe Domnul dator cu milă față de el. Să-l ai pe Domnul Însuși dator este mai mult decât ți-ai dori în această lume. La Judecata de apoi se vor descoperi toate, și cele care par cunoscute înaintea oamenilor, și celelalte care par cunoscute numai de El.