Întoarcerea fiului risipitor în zilele noastre
Viața Bisericii în diaspora este una dinamică și nu greșesc dacă spun minunată. Minunată pentru că aici se petrec lucruri rar întâlnite în țară. Întoarceri, convertiri ale românilor pentru care Dumnezeu însemna prea puțin sau mai nimic. Parohia ortodoxă românească „Sfântul Nicolae” din Offenbach am Main, Germania, este un astfel de loc. Preot slujitor este părintele Ștefan Anghel. Povestea acestui reportaj este reală, doar numele celui care apare aici a fost schimbat.
Dacă intri în biserică la Sfânta Liturghie duminică sau la Vecernie vineri sau sâmbătă, îl găsești stând în picioare drept, cu ochii țintă în față, cântând cu convingere și rostind apăsat rugăciunile. Întâi îl remarci prin hotărârea sa. Apoi observi pe chipul lui urme ale unui trecut altfel. Îți atrage privirea de câteva ori, până reușești să armonizezi în suflet imaginea sa cu a sfinților pictați pe peretele din spatele său.
Marian a crescut practic fără părinți, care au divorțat când el avea 2 ani și au plecat în străinătate în două țări diferite. El a rămas la bunici. Mama a avut o tentativă să îl ia la ea când avea 3 ani, dar după șase luni l-a adus din nou la bunici.
Tatăl s-a stabilit în Germania, trăind împreună cu concubina sa o viață de petreceri.
Abandonat de oameni, dar găsit de Dumnezeu
După Revoluție, își amintește Marian, bunicii l-au urcat în mașină și au pornit la drum spre Germania. Era înainte de Crăciun, copilul avea 4 ani. Au stat trei săptămâni, au petrecut sărbătorile împreună și a fost frumos. Dar într-o zi bunicii s-au urcat în mașină și au plecat spre casă… fără el.
A rămas în casa tatălui și a prietenei acestuia, care avea și ea un băiat puțin mai mare. Au urmat ani de petreceri zgomotoase, de beții fără sfârșit ale adulților, de descinderi ale Poliției.
„Noi, băieții, stăteam în camera noastră. Erau în general cam 6-8 adulți care vorbeau tare, se certau, urlau și de cele mai multe ori venea Poliția. Dimineața când mă trezeam și îmi era foame, ca să ajung în bucătărie la frigider să iau ceva de mâncare trebuia să am mare grijă să nu calc în cioburi, peste tot erau sticle și alte lucruri sparte.”
Marian a început să aibă probleme cu școala din clasele primare. Tot atunci a început să se drogheze și a învățat să se bată. Avea în el o furie pe care o vărsa în lovituri cu pumnul, care nu se ostoia nicicum și asta făcea să nu se poată opri când începea să lovească. Nu avea milă, nu cunoștea mila.
Apoi au venit și mai multe bătăi, și mai multe droguri luate, și mai multe droguri vândute, furturi, tâlhării, jafuri, timp petrecut în arest ca adolescent, apoi ca adult. „Continuarea firească ar fi fost moartea”, gândește Marian cu voce tare.
„Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă...”
Într-o zi, cineva i-a pomenit de existența unei biserici ortodoxe românești în zonă și s-a hotărât să meargă spre a cunoaște români. Probabil amintiri calde încă, deși adânc îngropate, legate de primii ani din viață alături de bunici, în România, îl făceau să își dorească asta. Pregătit pentru biserică era, gândea el, căci și-a atârnat la gât o cruce de aur cât palma, legată de un lanț cât degetul de gros, povestește acum rușinat. Nu știe în ce moment al Sfintei Liturghii a ajuns la biserică. Își amintește însă că se simțea cumva nesigur. Oamenii aici se comportau într-un anumit fel, mergeau și se închinau la icoane, aveau niște ritualuri total necunoscute lui atunci.
„Apoi a ieșit în față părintele și a început să vorbească”, povestește Marian și încă i se simt în voce, chiar după atâția ani, emoția și mirarea. „Îl priveam fix pe părintele și nu înțelegeam. Mă întrebam obsesiv, speriat: de unde mă cunoaște? De ce vorbește despre mine? De unde știe toate despre mine? În mine s-a pornit atunci o furtună puternică pe care nu o înțelegeam și din care nu reușeam să ies…”
Era duminica pildei cu întoarcerea fiului risipitor!
A venit apoi des la biserică, ceva îl atrăgea. Venea, privea, asculta, încerca să intre în vorbă cu oamenii ca să afle mai multe, dar la părintele nu a îndrăznit să se ducă. Viața criminală se desfășura mai departe, așa că de multe ori venea la biserică bătut, cu fața tumefiată, cu răni și vânătăi.
Într-o zi, când era cu fața rău învinețită, a venit părintele la el. L-a întrebat cu iubire dacă e bine. I-au plăcut bunătatea și iubirea părintelui, l-au atras, s-a simțit în siguranță. Încercând să dea o tentă de glumă vorbelor, ceea ce face ca ele să sune și mai adânc, Marian spune: „Eu nu știam nimic despre Dumnezeu, nu-L cunoșteam. La început pentru mine exista doar părintele. Și părintele nu m-a respins, m-a primit cu brațele deschise, așa rătăcit cum eram”.
Până la urmă, Hristos a biruit
Au urmat multe discuții cu părintele. Despre viață, despre sens, despre Hristos-Omul, Fiu al lui Dumnezeu, despre el, Marian, fiu al Domnului.
Apoi, părintele i-a vorbit despre spovedanie. Și i-a dat un „îndreptar de spovedanie”, spunându-i: „Uite, ăsta e al meu, dar ți-l dau ție. Citește-l!” - povestește Marian. Deși îngălbenit și uzat de folosire, Marian îl păstrează și azi ca pe un odor de mare preț.
L-a citit și s-a cutremurat.
A venit apoi prima spovedanie, bine pregătită. „A fost lungă, foarte lungă. Am stat în genunchi și am plâns. Am făcut multe, multe rele…”, spune Marian cu durere.
A urmat un drum greu, mereu cu părintele alături. A reușit să scape de droguri. A terminat școala și a studiat, acum are un serviciu bun și își face treaba cu răspundere. Are o familie și își crește copiii în iubire de Dumnezeu, în biserică.
La ultima Sfântă Liturghie l-am auzit din nou cântând. Nu are voce, dar te impresionează gravitatea cu care rostește versurile, parcă pentru el nici un cuvânt nu e doar cuvânt: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!”