Întoarcerile acasă

Tema întoarcerii acasă poate fi privită din perspective diferite, fiecare purtând în sine o taină aparte și o chemare dincolo de timp. Cea mai apropiată înţelegere a adâncurilor inimii este întoarcerea fiecăruia dintre noi la casa părintească, pridvorul luminos al copilăriei, în care am deschis ochii spre lume și am învățat, înainte de toate, graiul iubirii. Nimic nu se poate asemăna cu dragostea părinților. Ea rămâne neclintită și răbdătoare, asemenea unei candele cu untdelemn curat care arde necontenit în fereastra sufletului, așteptând întoarcerea celor dragi. Oricât am străbate lumea, oricât ne-ar uimi marile cetăți, frumusețile naturii ori cuceririle civilizației, locul cel mai drag rămâne întotdeauna acasă, unde iubirea nu se măsoară în cuvinte, ci în jertfă, în lacrimi neștiute și așteptare...

Pentru un creștin, întoarcerea acasă dobândește un înțeles adânc, de-a dreptul mântuitor. Înseamnă întâlnirea cu Părintele Cel bun și mult-milostiv, Care îl primește cu brațele deschise pe omul înstrăinat, pe cel rătăcit prin pustietățile păcatului și ale suferinței. Pilda întoarcerii fiului risipitor rămâne una dintre cele mai grăitoare icoane ale iubirii dumnezeiești. Când fiul, istovit de înstrăinare și zdrobit de propriile greșeli, s-a întors, tatăl nu i-a cerut socoteală pentru trecutul său risipit, nu i-a amintit căderea și nici nu i-a măsurat vina. L-a îmbrățișat cu dragostea dintâi, i-a redat demnitatea de fiu și a prefăcut lacrimile pocăinței în bucuria unei regăsiri care biruie depărtarea și șterge căderea din har.

Dorul fără risipire după Casa Tatălui transformă însăși viața pământească într-un pelerinaj neobosit. Părinții duhovnicești ne învață că monahul, dar și creștinul trăitor, poartă în inima sa dorul unui cer pe care încă nu l-a văzut deplin, dar pe care îl pregustă la fiecare Sfântă Liturghie. Astfel, rugăciunea rostită în taina chiliei sau în liniștea camerei nu este altceva decât un pas nevăzut spre adevărata patrie, un suspin al duhului care își caută, dincolo de zgomotul asurzitor al lumii, liniștea Raiului pierdut.

Există însă și o altă întoarcere acasă, plină de nădejde: aceea care se petrece când Dumnezeu hotărăște încheierea călătoriei omului prin lumea trecătoare. Este întoarcerea spre locul unde trupul își așteaptă, în liniștea rugăciunii și sub binecuvântarea neîncetată a Bisericii, ziua cea mare a învierii de obște. Așa s-a întâmplat cu mulți dintre oamenii Bisericii, care, după ani de slujire în ținuturi îndepărtate și aspre, au dorit ca odihna lor vremelnică să fie în locul unde s-au născut duhovnicește, unde au primit primele binecuvântări sau unde au deprins frumusețea vieții în Hristos. O astfel de întoarcere poate fi aproape de biserica în care ai slujit, unde ai fost botezat sau ai împlinit făgăduințele tunderii în monahism.

La taina întoarcerii acasă m-am gândit în zilele din urmă. Mi-au venit în minte chipurile luminoase ale unor episcopi care, purtați de ascultările Bisericii departe de locurile copilăriei sau ale formării lor duhovnicești și intelectuale, au dorit, la sfârșitul vieții pământești, să revină în locul unde inima lor rămăsese mereu ancorată. Privind peste un veac de istorie, observăm că în ținuturile Neamțului au fost așezați spre odihnă veșnică, în cimitirele monahilor, unii ierarhi care au slujit cu râvnă și credincioșie în Via Domnului. Proveneau din locuri diferite ale țării, însă legătura lor cu vetrele monahale nu s-a stins niciodată. Dimpotrivă, ea a rămas, asemenea unei rădăcini adânci care, după mulți ani, îi cheamă pe fii înapoi la izvor...

La începutul veacului al XX-lea, în cimitirul Mănăstirii Neamț a fost așezat spre odihna cea de veci arhiereul Narcis Crețulescu, unul dintre ierarhii care și-au legat numele, osteneala și viața de lavra nemțeană. Deși a trecut la Domnul la Târgu Neamț, inima lui rămăsese tainic unită cu această vatră monahală, al cărei stareț a fost și căreia i-a închinat rodnici ani ai slujirii sale, cu dăruire și neostenită dragoste părintească.

Chipul său a rămas prezent în memoria istoriei Bisericii nu doar prin lucrarea administrativă sau râvna duhovnicească, ci și prin darul de cronicar al mănăstirii. Cu migala unui iubitor de adevăr și responsabilitatea celui care înțelege că timpul poate șterge multe dintre urmele trecutului, Narcis Crețulescu a consemnat numeroase inscripții, a descifrat și a păstrat însemnări de pe cărțile vechi și a adunat mărturii de neprețuit, care aveau să îmbogățească tezaurul documentar al soborului nemțean. În urma ostenelilor sale, multe dintre paginile istoriei au fost salvate de uitare și au rămas mărturie peste generații.

În perioada 1902-1909, a împlinit ascultarea de stareț al Mănăstirii Neamț, slujire pe care a purtat-o cu înțelepciune, discernământ și dragoste.

Viața și lucrarea lui au fost evocate de numeroși monahi nemțeni și de istorici ai Bisericii, care au descoperit în scrierile sale izvoare de preț pentru cunoașterea trecutului strălucit al vetrei monahale, mărturii care continuă să lumineze cercetarea istorică și astăzi, fiind faruri călăuzitoare pentru posteritate.

Tot în prima parte a secolului al XX-lea, Mănăstirea Neamț a primit și trupul arhiereului Teodosie Atanasiu, fost locțiitor de Mitropolit al Ungro-Vlahiei (1911-1912) și Episcop al Romanului (1912-1923). După încheierea slujirii sale arhierești în mijlocul lumii, s-a retras în liniștea lavrei, unde a mai viețuit încă patru ani, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Hristos, Arhiereul Cel Veșnic.

La început, mormântul său a fost așezat între Biserica „Înălțarea Domnului” și Biserica „Sfântul Gheorghe”, loc încărcat de rugăciunea zecilor de generații monahale. Mai târziu, odată cu mutarea Bisericii „Sfântul Gheorghe” în interiorul zidurilor, pe latura de nord a patrulaterului mănăstiresc, osemintele sale au fost strămutate în gropnița bisericii cimitirului, unde odihnesc, în așteptarea învierii celei de obște, alături de alți slujitori ai Altarului, care și-au închinat viața lui Dumnezeu și Bisericii Sale.

Un alt exemplu, pildă de smerenie, este Episcopul Valerie Moglan Botoșăneanul. Era de loc din ținuturile de pe Valea Bistriței, din aceeași binecuvântată zonă care avea să-l dăruiască Bisericii și pe Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, purtând din strămoși mireasma credinței. Născut din părinți evlavioși și format din tinerețe în atmosfera duhovnicească a Mănăstirii Neamț, a cunoscut lumea cea mare, trecând și dincolo de Oceanul Atlantic. După această experiență, s-a întors în Moldova, unde a fost chemat la slujirea de Episcop-vicar al Mitropoliei Moldovei, purtând titulatura de Botoșăneanul.

Când Dumnezeu l-a chemat la Sine, în anul 1949, la vârsta de șaptezeci de ani, a fost așezat, potrivit dorinței sale testamentare, în cimitirul Mănăstirii Neamț. Prin această alegere, a mărturisit împreună cu alţi monahi nemțeni dorința de a aștepta învierea împreună cu frații mănăstirii în care și-a aflat odinioară începuturile vieții duhovnicești și fiorul primei chemări la nevoință.

În această ultimă întoarcere acasă se descoperă o frumusețe pe care numai credința o poate înțelege deplin. După drumuri lungi, osteneală, slujire și jertfă, sufletul își găsește odihna într-un loc în care rugăciunea nu încetează nici ziua, nici noaptea, iar clopotele mănăstirii vestesc, peste veacuri, aceeași nestrămutată nădejde în biruința lui Hristos asupra morții, răsunând ca un ecou al veșniciei.

Irineu Mihălcescu nu provenea din lumea monahală și nici nu fusese, în anii tinereții sale, un om format în atmosfera mănăstirilor. Cu toate acestea, în vremea păstoririi sale ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, începând din anul 1939, a cunoscut îndeaproape frumusețea și profunzimea vieții călugărești. A cercetat mănăstirile Moldovei, prețuind în chip deosebit rugăciunea, ascultarea și slujirea monahilor. Tocmai de aceea, așezarea sa la Agapia nu a fost doar împlinirea unei dorințe de la sfârșitul vieții, ci și o răsplătire pentru dragostea pe care o purtase acestor vetre de nevoință și pentru respectul pe care îl arătase vieții monahale.

Obștea Mănăstirii Agapia, în frunte cu vrednica stareță de atunci, arhimandrita Agafia Velase, i-a dăruit cinstirea cuvenită unui arhipăstor al Bisericii. Prin rugăciunile și evlavia lor, monahiile au însoțit pe ultimul drum al ierarhului originar din ținuturile Buzăului, care vreme de nouă ani a păstorit Biserica din Moldova, lăsând în urmă o moștenire teologică și pastorală de mare preț.

În 1948, firul acestor întoarceri binecuvântate se oprește la Mănăstirea Agapia, unde a fost așezat spre odihna cea de veci. Trupul său a fost așezat lângă Biserica „Bogoslov”, ocrotită de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, ca și cum marele propovăduitor al iubirii dumnezeiești ar fi vegheat, peste veacuri, odihna unui ierarh care și-a închinat viața slujirii lui Hristos și Bisericii Sale.

Anii au trecut, iar în 1967, o altă întoarcere acasă avea să vorbească despre aceeași recunoștință și legătură dintre păstor și locul în care Dumnezeu îi pregătește odihna. Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Iustin Moisescu, a ținut să arate respectul cuvenit unui ierarh încercat de suferințe și de nedreptățile vremurilor: Episcopul Eugeniu Suceveanu, încuviințând îngroparea sa la Mănăstirea Horaița, locul în care acesta își petrecuse ultimii și cei mai grei ani ai vieții, purtați sub crucea răbdării.

Viața acestui ierarh a fost presărată cu multe schimbări, furtuni și încercări. În copilărie fusese ucenic la Mănăstirea Neamț, iar mai târziu, unchiul său, ajuns stareț la Horaița, l-a luat alături de sine, deschizându-i calea aspră, spre viața monahală. Pronia lui Dumnezeu l-a purtat apoi prin multe locuri ale lumii, unde și-a desăvârșit studiile, trecând și dincolo de hotarele țării. A fost, pentru o vreme, Episcop-vicar al Mitropoliei Bucovinei, pentru o singură zi stareț al Mănăstirii Neamț și apoi stareț al Mănăstirii Antim din București, împlinind ascultări diferite și dificile, totdeauna lăsându-se în voia Celui de Sus.

Mitropolitul Bartolomeu Anania și-l amintea ca pe un om de o asprime neobișnuită. Totuși, această severitate trebuie înțeleasă în lumina vremurilor tulburi și de prigoană pe care le-a traversat. Au fost ani apăsători, marcați de începuturile regimului comunist, când mulți slujitori ai Bisericii au fost încercați de umilințe, marginalizări și nedreptăți. Înlăturat din scaunul episcopal, Eugeniu Suceveanu a fost profesor la Mănăstirea Neamț, iar mai apoi a viețuit vreme de peste un deceniu în obștea Mănăstirii Horaița, purtând cu răbdare povara unei suferințe pe care numai Dumnezeu o cunoștea în întregime, ca pe o taină a propriei răstigniri.

Faptul că Mitropolitul Iustin Moisescu a mers personal la înmormântarea sa a însemnat mai mult decât o simplă participare la slujba Prohodului. A fost un gest de noblețe bisericească, o mărturisire a respectului și o recunoaștere, poate târzie, a unei slujiri dificile, purtate cu demnitate, în vremuri de grea încercare pentru Biserică, când puțini mai aveau curajul să-și asume asemenea apropieri.

În 1973, Mitropolitul Iustin  Moisescu avea să ia o altă hotărâre plină de înțeles. Tânărul Episcop-vicar al Iașilor, Irineu Crăciunaș Suceveanul, trecut prea devreme la Domnul, urma să fie înmormântat la Mănăstirea Neamț. Unii dintre colaboratorii mitropolitului au propus ca locul de odihnă să fie într-o mănăstire apropiată de satul său natal, Sadova, de lângă Câmpulung Moldovenesc. Însă Mitropolitul Iustin a rămas neclintit în hotărârea sa și le-a răspuns: „Nici o mănăstire nu se poate compara cu Neamțul”.

În această afirmație nu se afla doar preferința unui ierarh pentru o veche lavră moldavă. Era glasul profetic al unui om care cunoștea în profunzime istoria monahismului românesc și înțelegea rolul pe care Mănăstirea Neamț l-a avut de-a lungul veacurilor în formarea marilor duhovnici, cărturari, ierarhi și mărturisitori ai credinței. Pentru Mitropolitul Iustin Moisescu, Neamțul nu era doar o mănăstire, ci o adevărată inimă duhovnicească a Moldovei, un loc în care rugăciunea și memoria înaintașilor se întâlnesc cu nădejdea învierii. De aceea, pentru un episcop care slujise Biserica cu dăruire, întoarcerea acolo reprezenta nu doar o cinstire deosebită, ci și o așezare în șirul neîntrerupt al marilor păstori care și-au aflat odihna sub binecuvântarea străvechii vetre monahale, așteptând trezirea glasului îngeresc.

În anul 1980, șirul întoarcerilor a continuat la Mănăstirea Văratec, unde a fost așezat spre odihna cea de veci Episcopul Partenie Ciopron, una dintre personalitățile marcate de o discreție jertfelnică ale Bisericii Ortodoxe Române din veacul trecut. Viața sa a fost una de slujire neîntreruptă și de ascultări dintre cele mai diferite, deseori purtate pe cărări înguste. Pentru o vreme a fost Episcop al Armatei, apoi stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, iar între anii 1962 și 1978 a păstorit Eparhia Romanului și Hușilor, cu înțelepciune și tact pastoral.

După încheierea îndelungatei slujiri arhierești, s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde și-a petrecut ultimii doi ani ai vieții în liniștea rugăciunii, departe de tumultul grijilor de tot felul. Acolo i-a fost aproape sora sa, viețuitoare a mănăstirii, precum și o nepoată. După mulți ani de responsabilități și osteneală pastorală, Dumnezeu i-a dăruit tihna unei obști monahale binecuvântate, în mijlocul căreia și-a pregătit, în smerenie, rugăciune  și pace, întâlnirea cu veșnicia.

A trecut apoi o jumătate de veac care a intrat în istoria Bisericii Ortodoxe Române și în memoria duhovnicească a ținutului Neamțului. Istorii multe, țesute din firul nevoințelor, din care Sfinții Paisie și Cleopa nu lipsesc...

În anul 2026, un alt ierarh avea să-și afle odihna în cimitirul lavrei nemțene. Preasfinţitul Emilian Nica (Crișanul), fost Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului (cu titulatura Lovișteanul), iar din anul 2017 Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului, a fost așezat la Mănăstirea Neamț întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice, la capătul unui drum marcat de o suferință purtată cu demnitate.

De această dată, alegerea locului de odihnă a fost propria lui dorință, care vorbește cu o profunzime tulburătoare despre adâncul sufletului monahal și despre una dintre cele mai frumoase aspirații ale nevoitorilor: aceea de a se întoarce în locul uceniciei, unde au rostit făgăduințele călugăriei și au învățat frumusețea ascultării, a rugăciunii și a dăruirii de sine. Este un gând pe care îl întâlnim adeseori în scrierile marilor părinți ai pustiei și ale înțelepților autori bisericești, pentru care începutul vieții monahale rămâne, până la sfârșit, locul celei dintâi iubiri față de Hristos, acel dor nespus care nu se stinge cu trecerea anilor.

Nu puțini dintre marii monahi ai veacului de aur al monahismului și ai generațiilor care au urmat au ales ca mormintele lor să rămână necunoscute, ascunse smerit sub pașii pelerinilor. Uneori doar doi sau trei ucenici știau locul în care urmau să fie îngropați. Au făcut aceasta din smerenie, dorind ca singura lor răsplată să vină de la Dumnezeu și nu din cinstirea oamenilor. Au înțeles că memoria omenească este trecătoare, spulberată adesea de vânturile vremii, în timp ce pomenirea înaintea lui Dumnezeu nu cunoaște sfârșit, fiind înscrisă veșnic în Cartea Vieții.

Așa s-a întâmplat și la sfârșitul lunii iunie a anului 2026. După un ultim drum care a străbătut o bună parte din țară, din cetatea Aradului, trecând prin Cluj, Bistrița și prin ținuturile Bucovinei, Episcopul Emilian Nica s-a întors la Mănăstirea Neamț, locul său de metanie, închizând cercul pământesc al unei vieți dăruite Altarului. Era lăcașul în care pășise pentru prima dată în viața de nevoință, la vârsta de șaptesprezece ani, locul unde se aprinsese în sufletul său candela chemării monahale și făgăduise, cu inimă arzândă, că Îi va sluji lui Hristos întreaga viață.

Puține gesturi reușesc să dăruiască adevărata mărturie a unei vieți monahale precum această întoarcere. Ea rămâne o pildă nu doar pentru cei chemați la slujirea arhierească, ci și pentru toți cei care înțeleg că adevărata măreție nu stă în demnități, în onoruri sau în aplauzele efemere ale oamenilor, ci în fidelitatea față de locul unde Dumnezeu te-a chemat și unde ai învățat să-I răspunzi cu iubire, cu simplitate și total abandon de sine.

Așezat în cimitirul Mănăstirii Neamț, Episcopul Emilian a înțeles, încă de la începuturile viețuirii sale monahale, că toate judecățile, laudele și împotrivirile lumii sunt trecătoare, asemenea umbrei norilor purtați de vânt. Singura răsplată care rămâne este aceea pe care o dăruiește Dumnezeu robilor Săi credincioși. De aceea a dorit ca răsplătirea să-l afle în locul unde, în tinerețea sa, făgăduise că Îi va sluji Domnului cu întreaga ființă, așteptând acum în bucuria Liturghiei cerești zorii luminoși ai Învierii.

Viața lui s-a încheiat, omenește vorbind, prea devreme, la numai cincizeci și patru de ani, vârsta la care roadele depline încep abia să se culeagă. Însă anii unei vieți nu se măsoară doar prin numărul lor, ci mai ales prin lumina pe care omul o lasă în urma sa și prin credincioșia cu care își împlinește chemarea, indiferent de greutatea furtunilor care i-au bătut drumul.

Privind la aceste întoarceri acasă - ale unor slujitori ai Bisericii -, înțelegem că ele alcătuiesc mai mult decât o succesiune de evenimente istorice, mai mult sau mai puțin evocate și cunoscute. Ele devin o profundă meditație despre destinul fiecărui om. Oricât de lung ar fi drumul vieții, oricâte slujiri, încercări, biruințe sau suferințe ar cuprinde el, adevărata întoarcere rămâne aceea către Casa Părintelui Celui bun. Acolo nu există înstrăinare, nici uitare, nici despărțire, ci numai iubirea care primește, iartă și dăruiește viață veșnică. Numai El îi așteaptă pe toți, cu aceeași nesfârșită răbdare, iar răsplata pe care o pregătește celor ce Îl iubesc nu se sfârșește niciodată, rămânând bucuria curată a Împărăției Sale. Căci, dincolo de toate vămile timpului și de umbrele acestei lumi, inima omului nu-și află adevărata odihnă decât atunci când, trecând pragul veșniciei, simte cum tot dorul ei ostenit se topește în îmbrățișarea caldă și neînserată a lui Dumnezeu...