Între ispită și păcat - cine este de vină
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 75, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, pp. 349-350
„Întrebarea 75: Dacă este potrivit să spunem că satana este pricinuitorul oricărui păcat, fie cu gândul, fie cu cuvântul, fie cu fapta.
Răspuns: Cred că în general satana însuși de la sine nu poate să fie pricinuitorul vreunui păcat, dar încearcă să inducă în eroare pe cei neatenți față de neputințele lor, folosind uneori dorințele lor firești, iar alteori patimile oprite. Dorințele firești le folosește așa cum a încercat să facă cu Domnul, când Îl simțise pe El că era flămând, zicându-I: De ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3). Dar folosește și patimile oprite, ca în cazul lui Iuda, pentru că atunci când s-a încredințat că acesta are boala iubirii de arginți, i-a exploatat această patimă și a aruncat pe iubitorul de arginți în crima trădării pentru treizeci de arginți. Dar că și cele rele provin de la noi înșine ne-o arată clar Domnul, pentru că zice: din inimă ies gândurile cele rele (Matei 15, 19). Aceasta se întâmplă însă celor care din lege lasă nelucrate semințele naturale ale bunătăților, așa cum se relatează și în Pilde: bărbatul neînțelept este ca un teren agricol, și omul fără de minte, ca o vie. Dacă-l lași pe el, se va înțeleni și se va umple de buruieni tot și devine părăsit (Pilde 24, 30-31). Deci în sufletul care a fost lăsat nelucrat și a fost părăsit dintr-o astfel de nepurtare de grijă, ca urmare, în mod necesar, răsar spini și ciulini.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)