Inundaţii de indiferenţă în inimile noastre

Zilele trecute, ţara noastră a plâns cu ape învolburate, îngenunchind vieţi pe altarul de jertfă al vremurilor tot mai grele. Cel mai mult acum cred că a plâns Moldova… Dumnezeu a lăcrimat pentru durerile noastre, pentru viaţa noastră, pentru inimile şi gândurile noastre, pentru înstrăinările ce ne umbresc sufletele tot mai mult. Pe lângă inundaţiile din Moldova, avem parte şi de vârtejuri agitate în majoritatea domeniilor sociale ce ne schiţează viaţa cotidiană, precum şi de inundaţii de indiferenţă în inimile noastre. Din păcate, doar catastrofele ne fac, se pare, să mai fim oameni, să ne mai aplecăm inima cu înţelegere spre semenii noştri, să ne mai aducem aminte că mai sunt vieţi necăjite ce abia reuşesc să-şi ducă traiul de la o zi la alta, că nu suntem singuri şi veşnici pe acest pământ. „Şi certarea Ta, Doamne, însăşi mă va învăţa“ (Psalmi 17, 39).

 

Cineva spunea că este bine să ţii minte suferinţa şi atunci când nu o mai ai, pentru a-ţi fi pildă pentru viitor şi a aprecia mai mult binecuvântările de la Domnul, pe care de multe ori nu le mai vedem sau le tratăm cu indiferenţă orbiţi fiind de vălul păcatelor pe care, din nefericire, le ridicăm la rang de „virtute“. Astăzi, trăim cu durere o emancipare a păcatului, învăţăm să nu mai spunem alb sau negru, ci gri, aidoma noroiului…

 

Oameni nemulţumiţi, chipuri necăjite şi speriate, obraji înfierbântaţi de lacrimi, suflete descurajate, priviri dezorientate, agoniseli de o viaţă pierdute în doar câteva ore, suspine adânci scuturate din toată fiinţa umană, mâl, crengi, bolovani şi pietriş aduse de apele furioase ce s-au revărsat, drumuri stricate, grădini de legume sub apă, recolte compromise, păsări şi animale înecate, acestea au fost doar o parte din decorul vieţii în aceste zile vitrege. Râsul s-a transformat în plâns, bucuria în întristare, iar oftaturile au devenit aşternut. Suntem pătrunşi de durere şi inimile s-au smerit înaintea Domnului, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov (Iacov 4, 9-10). Cu tina suferinţei pe ochii sufletului, omul îşi vine în fire şi se apropie de Dumnezeu: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi“ (Iacov 4, 8). Rugăciunea a devenit respiraţia multora în clipele de haos când totul se ducea la vale… „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele! Întru necaz m-ai desfătat! Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea“ (Psalmi 4, 1).

 

Inundaţiile au risipit case, au răpit fiinţe dragi, dar nu au luat speranţa şi credinţa din sufletele oamenilor. Poate aşa a îngăduit Dumnezeu, să se construiască diguri, dar şi punţi ale speranţei şi dragostei în inimile oamenilor. „Pentru aceea niciodată nu depărtează mila de la noi, ci, certându-ne cu nevoi, nu părăseşte pe poporul Său“ (II Macabei 6, 15). „Pentru că Tu priveşti la necazuri şi la durere, ca să le iei în mâinile Tale; căci în Tine se încrede săracul, iar orfanului Tu i-ai fost ajutor“ (Psalmi 9, 34).

 

Biserica Ortodoxă Română, precum şi unele ONG-uri, asociaţii sau instituţii de resort ale statului s-au apropiat în aceste momente grele de sufletele celor greu încercaţi, alinându-le, pe cât posibil, suferinţele. Unele persoane cu inimi mari s-au dus chiar în acele locuri ce par astăzi rupte dintr-un coşmar, dăruind discret şi smerit ceea ce au crezut de cuviinţă, ştergând o lacrimă şi aducând o rază de pace şi speranţă. Multe din aceste nume sunt scrise în Cartea Vieţii, în ceruri, pentru inima lor generoasă, pentru milostenia ce i-au transformat în izvor lin de odihnă şi mângâiere. Faptele lor sunt însemnate cu condeie de aur pe file veşnice de unde nimeni şi nimic nu le va şterge vreodată. Prin astfel de vase a lucrat şi va mai lucra Dumnezeu. Căci „credinţa fără de fapte moartă este“ (Iacov 2, 26), aşa cum ne spune Sfântul Apostol Iacov, care subliniază: „arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea“ (Iacov 2, 18).

 

Oare de ce este nevoie mereu să vină viiturile peste noi pentru a fi uniţi, pentru a da dovadă că mai avem inimi calde? Oamenii nu sunt făcuţi ca să se chinuiască unii pe alţii, ci să se ajute unii pe ceilalţi, să-şi fie sprijin şi mângâiere.

 

Altădată aveam simţul civic ce ne îndemna să mai plantăm copaci şi să fim mai chibzuiţi în defrişări, să construim diguri, sisteme eficiente de canalizare. Cândva am avut mai multă dragoste şi înţelegere unii faţă de alţii, mai mult respect, mai multă preţuire... De ce le-am pierdut?!

 

„Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu“ (Ps. 142, 11).