Invitatul săptămânii: Omul şi suferinţa

Înaintea suferinţei rămân puţine cuvinte de spus. Rostul vorbelor devine vital, dacă acestea au suport duhovnicesc. Cel aflat în neputinţă trupească cu greu poate accepta vorba deşartă, banală, lipsită de orice sens.

Omul se descoperă pe sine şi prin suferinţă. Timpul spitalizării, poziţia orizontală a celui bolnav şi încetarea activităţii zilnice face din omul activ un om pasiv, iar dacă are credinţă statornică, îşi cercetează propria conştiinţă spre pocăinţă mântuitoare. Rolul suferinţei este acela de a cultiva răbdarea. Încercarea prin boală nu trebuie să aducă deznădejde şi despărţire de Dumnezeu. Vindecarea poate deveni un proces de lungă durată. Nimeni nu se poate opune încercării prin suferinţă trupească. Refuzul reprezintă o modalitate de exprimare a laşităţii şi a slăbirii duhovniceşti. Chinul bolii trupeşti nu este strict necesar mântuirii sufletului, dar poate reprezenta un mod deosebit de îndreptare şi izbăvire. Suferinţa poate fi mântuitoare dacă este asumată în duhul smereniei desăvârşite. Ea se poate transforma, însă, într-o povară greu de purtat dacă e înţeleasă ca pedeapsă asupra omului păcătos, care „merită să sufere, fiindcă mult a greşit“. Bucuria prin suferinţă reprezintă statura duhovnicească ce poate fi atinsă de orice creştin ortodox care nu se lasă copleşit de efectele bolii şi de singurătatea trăirii neputinţelor trupesti. Pe măsură ce credinţa devine tot mai puternică prin încercarea unei boli, suferinţa se preschimbă în mijloc de apropiere de Dumnezeu, înţelegând tot mai bine pătimirile cele nedrepte pe care Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru le-a purtat asupra Sa şi prin care firea noastră cea bolnăvicioasă şi firavă a fost ridicată, prin Înviere, de la stricăciune la nestricăciune, de la moarte la viaţă. Putem cere prin rugăciune „înmulţirea încercărilor şi a durerilor“, dar, în acelaşi timp, după modelul rugăciunii de la sfârşitul Acatistului Sfintei Cruci, şi nu numai, sporirea puterii şi a răbdării pentru toate cele ce vin asupra noastră. Privind neputinţa semenului, te gândeşti la posibilitatea de a fi şi tu, sau cei dragi ai tăi, în locul lui. Momentul acesta te poate înţelepţi, gândind în sine permanent la suferinţă şi moarte, exerciţiu ce devine „ceas deşteptător“ din noianul grijilor şi al greşelilor de fiecare zi, sau te poate bloca emoţional, gândind ca un om „mic“, dezrădăcinat de realităţile vieţii cotidiene şi duhovniceşti. Impasibilitatea în faţa durerii naşte propria suferinţă egocentrică. Permanentizarea nepăsării faţă de aproapele aflat în suferinţă face din om un simplu „vas de lut“, ce nu poate fi de nici un folos nimănui. Hristos Domnul este în fiecare dintre cei suferinzi, devenind Tămăduitorul tuturor neputinţelor noastre. Alinarea durerilor nu a avut şi nici nu are un timp limitat, ci, prin poruncă dumnezeiască şi succesiune apostolică, se manifestă şi astăzi. Acelaşi dar de tămăduire s-a revărsat peste apostoli şi ucenici, pentru ca, mai târziu, sub diferite chipuri de smerenie adâncă, toţi sfinţii să devină făcători de minuni, iar unii dintre ei doctori fără de arginţi. Sfârşitul vieţii prin suferinţa pentru Hristos Domnul a motivat şi mai mult propovăduirea Evangheliei în toată lumea. Atât durerile provocate de chinuitori, cât şi frica de moarte încurajată de aceştia nu a însemnat nimic înaintea sfinţilor mucenici. Pe timp de pace, relativ, dar în plin război cu propriile noastre neputinţe spirituale şi patimi păgubitoare, omul trebuie să se înarmeze cu cele mai cunoscute virtuţi: credinţa, ce devine lucrătoare prin iubire, nădejdea statornică şi neclintită în încercări şi dragostea sinceră, curată şi dezinteresată faţă de toţi semenii.