Invitatul săptămânii: Preţioasele noastre imperfecţiuni

„Preafericit omul care îşi cunoaşte propria slăbiciune. Căci această cunoaştere este înlăuntrul lui fundamentul, rădăcina, principiul oricărei virtuţi. Când un om a înţeles şi a simţit propria lui slăbiciune, el îşi concentrează duhul în afara vanităţii care întunecă cunoaşterea şi păstrează înlăuntrul lui ca pe o comoară vigilenţa.“ (Sfântul Isaac Sirul)

Aceste cuvinte ale unui călugăr din secolul al VII-lea apar, fără îndoială, de neînţeles în ochii omului modern, care, plasându-se - în mod conştient sau nu - sub semnul „voinţei de putere“ propovăduită de Nietzsche, îşi etalează forţa în toate domeniile - economic, militar, industrial, tehnic -, preocupat pâna la obsesie de sporirea puterii sale financiare, fizice sau de altă natură seculară. Cum ar putea oare un om supus normelor dictate de modele şi de mentalităţile actuale să se considere preafericit atunci când îşi constată propria slăbiciune?... Şi prin ce incredibilă scamatorie - s-ar întreba el - cunoaşterea neputinţelor noastre ar putea deveni fundamentul virtuţii?!... Nici unul dintre cuvintele citate mai sus nu-i este necunoscut. Şi, totuşi, dacă aceste rânduri i-ar cădea sub ochi, foarte greu i-ar veni să le desluşească înţelesul, într-atât noţiunile şi concepţiile lumii moderne s-au îndepărtat de cele ale tradiţiei creştine. Se cuvine deci să „tălmăcim“ aceste cuvinte pentru a le restitui sensul originar, în perspectiva duhovnicească a autorului lor. Slăbiciunea de care este vorba aici nu face referinţă numai la imperfecţiunile noastre individuale, de ordin psihologic sau moral, ci mai cu seamă la neputinţa şi limitele ontologice ale fiinţei omeneşti, care, prin căderea în păcat, s-a îndepărtat şi înstrăinat de Creatorul ei - condiţie inferioară pe care Pascal o numea mizeria omului: „Ceea ce este natură la animale, noi o numim mizerie când este vorba de om, recunoscând prin aceasta că, natura lui fiind astăzi asemănătoare cu cea a animalelor, el s-a prăbuşit de la un rang mai înalt care-i fusese destinat altădată. Căci cine altcineva s-ar putea simţi nefericit de a nu fi rege decât numai un rege deposedat?“. Rangul înalt al omului decurge deci, după Pascal, din însăşi mizeria lui, cu alte cuvinte, din conştiinţa căderii sale ontologice la nivelul naturii animale, ceea ce face ca fiinţa omenească să nu fie niciodată satisfăcută de starea ei, şi nici nu este, atât timp cât nu-şi va fi regăsit veritabila ei natură, care este divină, după chipul şi asemănarea Creatorului ei. Iată de ce misticii din toate timpurile şi din toate tradiţiile afirmă în mod unanim că cea mai mare primejdie care îl pândeşte pe om este aceea de a fi satisfăcut de el însuşi. „Omul cel drept, care nu are conştiinţa propriei sale slăbiciuni, se află pe muchie de cuţit - ne avertizează Sfântul Isaac Sirul. El nu este departe de cădere şi nici de leul distrugător, vreau să spun demonul orgoliului“, căci satisfacţia de sine înseamnă stagnare pe calea fiinţei imperfecte către Creatorul ei, care singur este desăvârşit, şi va antrena, mai devreme sau mai târziu, căderea fatală a omului orbit de o falsă şi măgulitoare imagine de sine. Un astfel de om s-ar afla în situaţia unui bolnav care, crezând că şi-a regăsit sănătatea, ar întrerupe tratamentul înainte de vindecarea sa completă, ceea ce ar duce desigur la o recidivă a bolii şi la agravarea ei, cel bolnav pierzând astfel chiar şi efectele pozitive obţinute până atunci. Tot aşa, cel angajat pe calea vindecării spirituale - şi aici ne aflăm cu toţii, sau ar trebui să ne aflăm pe această cale, prin simplul fapt că aparţinem speciei omeneşti -, oricare ar fi stadiul mai mult sau mai puţin avansat pe care îl va fi atins, trebuie să păstreze în permanenţă conştiinţa vie şi neadormită a propriei sale slăbiciuni, cu alte cuvinte, a dublei sale imperfecţiuni, în acelaşi timp personală şi ontologică, căci o cunoaştere exactă a răului de care suferim condiţionează întreg procesul vindecării. Calea către împărăţia cerurilor a fost comparată cu o scară, nu numai din pricina treptelor ei succesive, ci şi pentru că pe o scară nu te poţi opri la jumătatea drumului: ori urci, ori cobori. Insistând asupra necesităţii de a cunoaşte propria noastră slăbiciune şi de a păstra înlăuntrul nostru, „ca pe o comoară, vigilenţa“, Sfântul Isaac Sirul ne atrage atenţia asupra primejdiei care ne pândeşte - în ziua de azi încă şi mai mult decât în trecut - atunci când, din neglijenţă, indiferenţă, frivolitate sau vanitate, uităm că suferim cu toţii de aceeaşi boală, înscrisă în însăşi natura noastră omenească, şi că singurul scop real a vieţii noastre pământeşti, care le înglobează sau ar trebui să le înglobeze pe toate celelalte, este de a ne vindeca, nu pe sfert, nu pe jumătate, ci în mod deplin, căci boala de care suferim şi pe care trebuie să o învingem, după exemplul şi cu ajutorul Mântuitorului, este însăşi moartea. Scopul suprem al acestei vindecări fiind renaşterea noastră în viaţa veşnică, nu e cu putinţă să ne oprim din drum fără a compromite totalitatea acestei evoluţii, tot aşa cum un nou-născut nu poate veni pe lume numai pe jumătate. Conştiinţa vie şi permanentă a slăbiciunii şi a imperfecţiunii noastre nu este decât consecinţa firească a unei priviri lucide a omului asupra lui însuşi, cunoaştere de sine care dă naştere tot atât de firesc smereniei, „virtute care cuprinde totul într-însa“, ne aminteşte Sfântul Isaac Sirul.