Ion Pacea, pictorul culorii

Anul viitor, de care ne desparte mai puţin de o lună, ar trebui să fie şi anul Ion Pacea, deoarece se împlinesc 90 de ani de la naşterea sa. Dar el a trecut în cealaltă lume în 1999, ducând cu sine o operă de maximă expresivitate şi duioşie. Este artistul care nu s-a lăsat intoxicat de realismul socialist, întrucât a iubit ca un mare rafinat culoarea. Se poate spune că aceasta l-a scăpat de orice servitute.

 

Ion Pacea este de origine macedonean, născut la Salonic, dar a studiat în România şi are toate atributele unui remarcabil pictor autohton. Numele său este deseori asociat cu cel al lui Corneliu Baba şi într-un fel ei au fost maeştrii care au ţinut pe umerii lor pictura românească postbelică, intrând în lumea „monştrilor sacri“, cărora nu li se putea clinti un fir de păr. S-a format în imediata apropiere a lui Ciucurencu şi ceva din tuşa cromatică a acestuia i s-a transmis şi lui. El a înţeles ca nimeni altul în ce lume urmează să trăiască şi de aceea prin pictura sa a încercat să efectueze o operaţie de subtilă depolitizare. Nu i s-au vârât pe gât teme imposibile şi astfel a făcut parte dintre cei privilegiaţi. I s-a recunoscut mereu talentul de rafinat colorist şi în felul acesta a străbătut cu succes vremuri întunecate ori cenuşii. Alţi artişti au cedat în faţa presiunilor ideologice, Pacea însă a ştiut să se strecoare fără să facă importante concesii. Cine priveşte un tablou al său are senzaţia unei desprinderi de teluric şi de ceea ce înseamnă spaţiu apăsător. Greutatea în opera sa este abolită printr-un fel de regim inefabil antigravitaţional. Ion Pacea este sută la sută artistul culorii, căreia i-a dedicat toată răbdarea şi concentrarea sa. Nu avea însă geniul lui Ţuculescu. „Ochii“ acestuia exprimau o teribilă nelinişte, erau străpungeri către un abis ameţitor. În schimb, la Pacea a intervenit mereu orizontala pacificatoare. Picturile sale sunt liniştite, adică exprimă - ca un fel de predestinare onomastică - ideea de pace şi de împăcare cu uriaşul potenţial al universului creat. Nu increatul sau supraformalul îl tenta pe el, ci tocmai ceea ce odată creat trebuie întărit şi confirmat de artişti, care ştiu astfel să mulţumească Celui de Sus pentru generozitatea Sa. Ion Pacea s-a mulţumit cu ce i s-a dat să vadă şi nu a sondat invizibilul. Aceasta este principala caracteristică a artei sale. Este un artist al văzutului şi ocoleşte cu inteligenţă nevăzutele. Cromatica sa este densă şi trebuie luată ca atare fără a i se căuta neapărat sensuri simbolice. Ion Pacea avea o aderenţă epidermică prin care ştia să se bucure de orice detaliu al cosmosului. Reprezenta de aceea firesc şi fără nici un efort. Nu considera că lumea trebuie citită în mai multe planuri, răzuind un palimpsest dureros. Dimpotrivă. Lumea este ceea ce se vede şi ochiul are o asemenea bucurie a privirii. Poate autorităţile cu flerul lor au observat că din acest punct de vedere Pacea nu le va putea crea probleme. El a fost artistul multipremiat, de parcă între opera sa şi anumite interdicţii ar fi existat un anumit consens. Pacea nu făcut concesii, aşa cum am spus, dar nici nu a provocat ordinea timpului său. Nu a avut în el nimic subversiv, iar acest lucru a fost până la urmă spre binele său. Ion Pacea a avut mereu intuiţia echilibrului şi din acest motiv opera lui are un caracter apolinic, care în orice timp poate să placă şi să intre în armonie cu ceea ce e în jur. Mereu a fost dat exemplu, dar rareori am spus că realizările sale nu au nici o legătură cu conformismul, ci îi oglindesc natura esenţială, fără imixtiuni necurate.