Iov Burlacu, monahul cu viețuire de pateric - mintea către cer și inima deschisă către slujirea bolnavilor

Între farmaciștii cunos­cuți ai Mănăstirii Neamț se numără și schimonahul Iov Burlacu, trăitor de peste 30 de ani în lavră, care s-a dovedit a fi un bun cunoscător al plantelor medicinale din care se făceau ceaiuri, siropuri și diverse alifii.

Deși era extrem de apreciat în prima jumătate a veacului XX pentru totala implicare în slujirea monahilor bolnavi și bătrâni care se aflau la bolniță, părintele Iov Burlacu nu este des menționat în lucrările de specialitate ce privesc viața mănăstirească din secolul trecut.

Vechile documente ale mănăstirii păstrează puține amănunte despre viața lui. Amintit în treacăt de autorii monografiilor închinate Mănăstirii Neamț, în anii 1942¹ și 1981², menționat într-o scurtă notă semnată de arhimandritul Iuliu Scriban într-un număr din revista Biserica Ortodoxă Română³, monahul Iov a rămas în amintirea posterității datorită mărturiilor oferite de nepotul său, protosinghelul Nifon Corduneanu, care a viețuit la Mănăstirea Neamț mulți ani.

Intrarea rudeniei sale în cinul călugăresc s-a petrecut la scurt timp după moartea monahului Iov, dar părintele Nifon amintește de perioada tinereții lui, când, împreună cu mulți consăteni din Boroaia, veneau în pelerinaj la Mănăstirea Neamț pentru a se închina icoanei Maicii Domnului, ori a participa la slujbele de hram sau pentru alte prilejuri. El a povestit aspecte din întâlnirile avute cu părintele, în vremea tine­reții sale, sau din mărturiile monahilor, dezvăluite la scurt timp după moartea unchiului său, părintele Iov Burlacu. Multe din cele consemnate de părintele Ioanichie Bălan în lucrările Pateric românesc și Chipuri de călugări îmbunătățiți, despre viața Mănăstirii Neamț, au fost realizate cu ajutorul părintelui Nifon Corduneanu care, având o memorie bună și cercetând unele documente de cancelarie, a reținut anumite întâmplări, cuvinte de folos sau expresii inspirate ale monahilor. La fel s-a întâmplat și în cazul monahului Iov Burlacu. Protosinghelul Nifon a relatat arhimandritului Ioanichie Bălan câteva din amintirile de suflet care aveau să fie așezate în scris, fiind astfel salvată, atât pentru obștea Mănăstirii Neamț, cât și pentru istoria monahismului românesc, viețuirea plină de învăță­minte a cuviosului monah, care s-a îngrijit în chip special de tratarea suferințelor părinților bătrâni aflați la bolnița mănăstirii, dar și a multor oameni sărmani.

Monahul Iov Burlacu s-a născut la 20 mai 1874 în localitatea Boroaia, nu prea departe de Fălticeni, primind la botez numele de Ioan. Clasele primare le-a urmat în localitatea sa natală. Părinții săi, Gheorghe și Casandra, erau oameni profund legați de viața Bisericii, de aceea educația copiilor lor a fost cadențată de multe rânduieli, tradiții și obiceiuri frumoase, în care pulsau dragostea de frumos, grija pentru ocrotirea naturii, dar și respectul față de valorile satului românesc. A cules de la bătrânii din sat, poate de la cei din familie și, mai târziu, de la călugării din Mănăstirea Neamț, tot felul de informații despre medicina naturistă, despre cultivarea plantelor de leac, despre timpul recoltării și al conservării lor, dar mai ales despre utilitatea și importanța acestora în vindecarea bolilor. Toate aceste cunoștințe acumulate urmau să fie valorificate mai târziu, punându-le în slujba îngrijirii celor suferinzi.

Arhid. prof. Ioan Ivan consemna, în monografia dedicată Mănăstirii Neamț, că monahul Iov era bun meșter în realizarea unor alifii pentru tratarea diferitelor afecțiuni. De asemenea, știa să prepare ceaiuri, siropuri și pomezi. Arhimandritul Iuliu Scriban nota la rândul lui, în 1927, că farmacia cârmuită de monahul Iov era „foarte bine înzestrată”, și era de folos „nu numai călugărilor, ci și tuturor călătorilor care se adăposteau la mănăstire pe vremea verii”, iar pentru aceasta părintele a învățat „timp de șase ani meșteșugul leacurilor”⁴. Nu avem date cu privire la felul în care a deprins această știință, probabil ucenicind pe lângă un medic sau farmacist din zonă, poate chiar pe lângă chirurgul și profesorul Universității din Iași, Ioan Tănăsescu⁵, pe care arhimandritul Iuliu Scriban îl amintește în nota sa. Profesorul Tănăsescu, fost decan al Facultății de Medicină și rector al Universității din Iași în anii ’40 ai secolului trecut, poposea la Mănăstirea Neamț și cunoștea lucrarea monahului Iov, apreciind că „rețetele medicilor se îndeplinesc la farmacia mănăstirii Neamțului mai conștiincios decât la farmaciile din orașe”. Prin aceste consemnări, dragostea pentru îngrijirea bolnavilor a monahului Iov Burlacu a rămas neuitată.

Localitatea natală, Boroaia, nu era situată foarte departe de Mănăstirea Neamț. Din această zonă proveneau numeroși viețuitori ai Neamțului, mulți dintre ei având rangul de protosinghel sau de arhimandrit, cum au fost monahii tipografi arhimandritul Gherontie Brustureanu, arhimandritul Vladimir Muscă, sau secretarul Mănăstirii Neamț și egumenul Schitului Vovidenia, vreme de mulți ani, protosinghelul Nifon Corduneanu.

Părintele Iov Burlacu a intrat în Mănăstirea Neamț la 19 aprilie 1906 și a fost tuns în monahism la 24 iunie 1907, cu aprobarea Mitropoliei Moldovei, fiind înscris în arhiva mănăstirii cu adresa 1014 din 11 mai 1907. Tunderea în monahism a fost săvârșită în Biserica „Înălțarea Domnului” a Mănăstirii Neamț, în vremea stăreției Episcopului Narcis Crețulescu, naș de călugărie fiind monahul Vladimir Fărcășanu. Întrucât avea răbdare și pricepere pentru slujirea monahilor bătrâni, a fost rânduit cu ascultarea la infirmerie și la farmacia mănăstirii. A fost vreme de 30 de ani, până la moartea sa, un apreciat vindecător al suferințelor celor din obștea Mănăstirii Neamț, precum și al multor mireni din diferite localități.

Între ucenicii săi s-a numărat, pentru doi sau trei ani, fratele Ilie Iacob, devenit în 1936 monahul Ioan Iacob, care a plecat în același an în Țara Sfântă, unde a trecut la cele veșnice, în anul 1960.

Sfântul Ioan Iacob a dorit mult să intre în cinul monahal după ce își petrecuse copilăria și tinerețea în mari încercări și lipsuri, fiind orfan de la o vârstă fragedă. Privat de bucuriile și căldura sufletească specifice mediului familial, pruncul Ilie și-a îndreptat de timpuriu nădejdile către Dumnezeu și nu către oameni. La începutul viețui­rii sale ca novice, a ucenicit pe lângă schimonahul Iov Burlacu. Cuviosul Ioan Iacob s-a obișnuit cu asprimea părintelui Iov încă de la început, păstrând același duh în întreaga sa viață, care s-a sfârșit la doar 47 de ani.

Din mărturiile monahilor de la Mănăstirea Neamț, schimonahul Iov ostenea și întru cele duhovni­cești, fiind un exemplu în ce pri­vește postul, rugăciunea și nevoin­țele. Avea privirea în jos și cugeta la moarte, dar mintea îi era înălțată spre cer și inima mereu deschisă către alții. Monahii care l-au cunoscut spun că niciodată n-a fost văzut râzând sau vorbind cuvinte de prisos. Mânca o dată în zi și dormea câteva ore, având sub cap un bolovan învelit cu un lăicer. Se pare că această piatră a găsit-o pe valea pârâului Ma­gher­nița din apropierea mănăstirii și i-a spus ucenicului: „Ce bine ar fi să o pun noaptea sub capul meu”. Era un monah de o rară nevoință.

Împreună cu cei care se aflau în ascultarea lui, în anumite perioade ale anului, din poienile aflate în jurul mănăstirii aduna plante medicinale, pe care le usca și le folosea apoi atât la ceaiuri, cât și la siropuri. Din unele făcea, după o veche practică mănăstirească, pomezi, necesare tratării celor bolnavi. Cu timpul devenise foarte cunoscut, încât veneau la el călugări și mireni din mănăstirile zonei, dar și din sate, arătându-se tuturor a fi plin de dragoste.

Părintele Cleopa vorbea adesea despre el, ceea ce înseamnă că probabil îl cunoscuse personal sau măcar auzise despre el. De altfel, arhimandritul Ioanichie Bălan, care a avut acces la unele documente din obștea Mănăstirii Neamț, dar a și auzit prin viu grai tradiția mănăstirii de la călugării bătrâni, îl pomenește ca fiind înțelept și având o „viață cu nădejde” și o „moarte plină de pace”. Toți îl numeau „părintele nostru”, potrivit mărturiei consemnate în Patericul românesc.

Prezentăm parte din aceste amintiri, care pot constitui un frumos exemplu întru împlinirea cuvintelor Evangheliei. În ele ni se spune că părintele nu lipsea de la biserică, fie că se săvârșeau Sfânta Liturghie, slujba Utreniei sau alte slujbe. Când ascultările de la bolniță nu-i îngăduiau, citea la chilie sau lângă patul bolnavilor pravila, la care se adăugau multe închinăciuni și metanii. În Postul Mare și mai ales în perioada de început și de sfârșit a Păresimilor, nu mânca nimic o săptămână întreagă. Era un monah care cugeta la moarte. Le spunea celor din preajma lui: „Fiecare dintre noi să fie gata de drum. Nimeni nu este veșnic pe pământ”. Mai obișnuia să spună: „Cum se înșală omul de dulcețile vieții! Pentru cei care nu fac nimic, când vine moartea îi află nepregătiți și deznădăjduiți. Cei nepregătiți mor cu moarte grea, fiind tulburați, strigă, se tem cumplit, cer în zadar ajutor”⁶.

Manifestându-și necontenit preocuparea față de culesul plantelor medicinale, el aduna vara tot felul de buruieni, flori, rădăcini. Pe unele le usca, pe altele le fierbea în oale de lut. Le amesteca după rețete pe care le știa de la părinți și le învățase apoi în mănăstire, turnând conținutul în mici recipiente de sticlă, anume pregătite. De primăvara până în septembrie, mergea deseori pe cărări de munte, prin fânețe, prin grădinile mănăstirii și aduna zeci de feluri de plante și flori. Erau legate în snopi, cu rugi de buruieni, după care le prindea unele de altele, în timp ce rostea tainic Rugăciunea lui Iisus.

În zilele când ploua, prepara medicamentele și o făcea într-o atmosferă de rugăciune. Era văzut plecând către pădure și unii dintre monahi îl întrebau: „Unde mergi?”, iar el le răspundea: „Au înflorit cicoarea și pojarnița. Mă duc să le adun”. Alteori mergea să adune muguri de brad pentru sirop.

Deseori anafura o lua seara, când soarele se ascundea după culmea Pocrovului, cum amintește părintele Ioanichie Bălan. De multe ori noaptea, până târziu, zăbovea la căpătâiul bolnavilor și mulți dintre monahii acelei perioade au trecut la Domnul sub privirile și grija lui filocalică. El a fost cel care le-a alinat multora suferințele din ultimele clipe ale vieții.

Despre schimonahul Iov se mai spune că „avea la bolniță chilia și farmacia”. Acolo zăbovea, ziua și noaptea, lângă căpătâiul bolnavilor, mângâind și legând rănile, primenind paturile sau împărțind mâncarea adusă de la trapeză.

Pe lângă această mare virtute, părintele Iov cultiva și filoxenia. Zilnic veneau la el copii orfani, bolnavi, oameni săraci din satele învecinate mănăstirii, pe care părintele îi miluia și ajuta, ospătându-i cu bucate de la bolniță, apoi le oferea bani, iar celor bolnavi le împărțea medicamente. Spunea ucenicul lui că pe fiecare îl așeza la masă cu dragoste și îl întreba: „Cum vrei să fie ciorba, mai caldă sau mai rece?” Iar pe altul îl întreba: „Vrei ceai amar pentru stomac sau o baie caldă la picioare?” Pentru fiecare slujea cu o dragoste rar întâlnită, căci era umbrit de darul Duhului Sfânt. Odată l-a întrebat un părinte dacă monahul este dator să facă milostenie, iar bătrânul a răspuns: „Dacă ai, trebuie să dai! Numai dacă nu ai nimic, nu ești dator să dai milostenie”. Și continuând întrebarea aceluia, „Dar călugării nu sunt scutiți de milostenie?”, bătrânul i-a răspuns: „Da, călugării adevărați sunt scutiți de milostenie, dar ești călugăr? Călugării nu trebuie să aibă nimic. Însă, dacă ai și nu dai milostenie, poți să scapi de mustrarea oamenilor, dar nu poți scăpa de mustrarea lui Dumnezeu”⁷.

Într-o zi, părintele Iov a cumpărat o icoană frumoasă pe care o achiziționase printr-o sumă mare de bani. Un credincios l-a întrebat: „Nu îmi vinzi mie icoana?” „O vând”, a răspuns părintele. „Cât să îți dau pe ea?”, a întrebat acela, iar părintele Iov a cerut mai puțin de jumătate din cât plătise pentru ea. Văzând aceasta, ucenicul l-a întrebat: „De ce ai vândut icoana cu un preț așa de mic?” Răspunsul părintelui Iov pare desprins din Pateric: „Dacă o dădeam cu cât am cumpărat-o nu mai aveam pomană, iar dacă o dădeam fără bani mă biruia gândul mândriei. În felul acesta am făcut milostenie și am scăpat de păcatul mândriei”. La fel s-a întâmplat cu milostenia făcută pentru un om care avea mulți copii. Primise de la un călugăr din mănăstire o haină groasă de iarnă, dar i-a dat-o unuia care era sărac și avea mulți prunci. Într-o zi a fost întrebat: „Unde este haina pe care ți-am dat-o, nu cumva ți-a furat-o cineva?” „Iartă-mă, părinte”, i-a răspuns bătrânul Iov, „a venit la mine un om cu mulți copii și i-am dat-o lui că eu am de toate”⁸.

Nu doar monahii din mănăstire sau cei săraci, ci și boierii din diferite locuri ale țării erau inte­re­sați de medicamentele sale. Fiind făcute cu pricepere și pasiune, într-o atmosferă de rugăciune, aduceau vindecare. Părintele Iov dobândise multe cunoștințe medicale: punea diagnostice, pansa răni, știa să facă injecții, iar la bolniță, într-un loc, amenajase un adevărat cabinet de consultații. Se spune că a fost asemenea samarineanului milostiv.

Unor călugări le spunea: „Medi­camentele sunt pentru necre­din­cioși, nu pentru cei credincioși sau pentru călugări”. Deși părea aspru la prima vedere, în acest fel le amintea monahilor că trebuie să rabde până la moarte. Avea mare încredere în puterea rugăciunii. Spunea că unele boli sunt date pentru mântuirea oamenilor.

Din mărturia monahilor de la Mănăstirea Neamț, știm că monahul Iov Burlacu a trecut la cele veșnice în toamna anului 1941, în urma unei grele suferințe, la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, de unde a fost adus și îngropat la Mănăstirea Neamț, în cimitirul de la Biserica „Sfântul Ioan Bogoslovul”.

Deși nu avea o vârstă înaintată, în anul 1940 fiind grav bolnav, refuza să meargă la doctori. Starețul mănăstirii i-a spus: „Părinte, să faci ascultare! Trebuie să mergem la spital, la Iași, să vedem dacă se poate face ceva”. Se lăsase în voia lui Dumnezeu și era pregătit pentru ceasul despărțirii, dar a plecat către Iași, spre Spitalul „Sfântul Spiridon”, unde, în câteva săptămâni, a trecut la cele veșnice. Era luna octombrie, anul 1941.

Când soborul mănăstirii s-a despărțit de monahul cel cuvios, pe lângă viețuitorii mulți ai lavrei, vreo 300 și mai bine la număr, s-au adăugat câteva sute de săraci, veniți din toate satele dimprejur. Țărâna peste trupul lui, în cimitirul de la Biserica „Sfântul Ioan Bogoslovul”, a fost presărată de săraci, iar plânsul lor s-a amestecat cu dangătul clopotelor și al vântului de octombrie...

„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui!” Acesta a fost crezul monahului Iov Burlacu, cel ce luminează asemenea unei icoane pentru frații din obștea Neam­țului, dar și pentru cei care voiesc a moșteni Cereasca Împă­răție.

După numeroasele mărturii păstrate, inclusiv pentru aprecierile dezinteresate ale unor contemporani celebri, viața și chipul părintelui Iov ar putea fi așezate cândva într-o icoană...

 

 

Note:

¹ Constantin N. Tomescu, Scurtă povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamțu, Editura și Tiparul Sfintei Mănăstiri Neamțu, 1942.

² Diac. Ioan Ivan, Pr. Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamț, Iași, 1981.

³ A.S. [Arhimandrit Iuliu Scriban], „Cronica bisericească. Călugăr farmacist”, în: Biserica Ortodoxă Română XLV, 9 (1927), p. 556.

⁴ Ibidem.

⁵ Medicul chirurg Ioan Tănăsescu, născut la Fălticeni, a studiat medicina la Paris și la Berlin, devenind un chirurg reputat al acelui timp. Informații suplimentare pot fi găsite în: Cătălin Ciolca, Cartea Fălticenilor de la A la Z, Ed. Pim, Iași, 2010, pp. 226-227.

⁶ Protos. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, p. 550.

⁷ Ibidem, p. 551.

⁸ Ibidem.