Ispita lăcomiei sau tentaţia dezgustului?
În cursul istoriei creştine, au existat două extreme, la fel de periculoase, cu care fiecare credincios a avut ocazia să se confrunte de-a lungul vieţii. Prima dintre acestea, evidenţiată mai mult în scrierile ascetice, este reprezentată de acţiunea celor opt patimi principale. A doua, una extrem de greu de detectat chiar şi pentru asceţi încercaţi, a fost cea a considerării ascezei drept un scop în sine, şi nu drept un intrument util pentru dobândirea îndumnezeirii.
Pentru a ilustra mai bine aceste elemente, am ales pentru articolul actual un "studiu de caz" din textele Sfântului Grigorie Sinaitul pe tema lăcomiei pântecelui.
Ispita lăcomiei sau tentaţia dezgustului?
Atunci când un creştin bine intenţionat citeşte, spre exemplu, canoanele Sinodului de la Gangra, el este surprins de cât de mult se pune accentul în direcţia contrară ascezei excesive. Creştinii sunt îndemnaţi să nu îi judece pe cei care se bucură de sexualitatea maritală sau doresc să mănânce carne. Aceste recomandări par puţin surprinzătoare, având în vedere că vorbim de o societate care devenea din ce în ce mai deschisă creştinismului (remarcăm că Sinodul de la Gangra s-a petrecut în anul 340, în plină desfăşurare pozitivă a creştinismului din punct de vedere politic, dar care era afectat în acelaşi timp de erezia ariană). Ceea ce se scapă de regulă din vedere este că, tot în perioada respectivă, monahismul cunoştea o dezvoltare explozivă, cu mii de creştini alegând calea "strâmtă" a pustiei. Această cale însă a avut parte şi de câteva momente mai puţin fericite. Entuziasmul era la cote maxime, dar discernământul păstra în continuare cote minime. Părinţii pustiei erau nevoiţi adesea să catehizeze cu multă asprime monahi creştini care considerau asceza drept bunul absolut şi mărturia inefabilă a mântuirii proprii în faţa creştinilor căsătoriţi consideraţi "căldicei" şi incapabili de a atinge stări spirituale înalte. Cum lăcomia pântecelui a fost considerată, pe bună dreptate, încă de la început, drept patima de bază (alături de cea a mândriei, să nu uităm, deoarece această asociere este esenţială pentru modul de punctare a problemei pe care o discutăm), postirea a căpătat dimensiuni virtuoase exacerbate. Pe scurt, a devenit un scop în sine. Exemplele postitorilor excesivi, care sfârşesc prin a se sinucide sau a-şi ieşi prin minţi apar în scrieri importante din perioada respectivă (cum ar Convorbirile duhovniceşti ale Sfântului Ioan Casian). De altfel, însuşi Sfântul Antonie cel Mare se confruntă cu o serie de răspunsuri de-a dreptul eronate la chestionarea privind cea mai înaltă virtute pe care o adresează altor monahi "îmbunătăţiţi". Mulţi răspund că virtutea cea mai înaltă este postirea, alţii vorbesc de priveghere, dar bătrânul încercat de ispite îi surprinde pe toţi afirmând că virtutea cea mai înaltă este cea a dreptei socoteli, cu alte cuvinte a discernământului duhovnicesc. Cât despre postire, el afirmă cu tristeţe că ştie multe persoane "care şi-au topit trupurile lor în asceză, dar pentru că n-au avut dreaptă-socotinţă, departe de Dumnezeu s-au aflat". Mai mult decât atât, postirea lipsită de discernământ i-a împins pe mulţi la desconsiderarea activităţii creştinilor căsătoriţi, care au dreptul la o asceză poate mai permisivă din anumite puncte de vedere. Studiul nostru de caz asupra căruia ne vom îndrepta atenţia se întâlneşte în scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul şi cuprinde o descriere a modului cum trebuie să ne ferim de cele două extreme ale mâncării: lăcomia şi postirea excesivă.
"Făcând aşa, cu înţelepciune, va putea scăpa de înfumurare..."
După ce reglementează faptul că un monah care trăieşte în isihie (adică fie ca pustnic, fie împreună cu doi-trei tovarăşi) trebuie să nu se sature niciodată atunci când mănâncă, deşi mai târziu acest punct va fi nuanţat, Sfântul Grigorie Sinaitul trece la descrierea "dietei" obişnuite care trebuie respectată. El îl sfătuieşte pe monahul care i-a adresat întrebările legate de postire să consume aproximativ o litră de pâine (litra înseamnă aproximativ 120-150 g de pâine, probabil o jumătate de pâine normală, cum consumăm astăzi) şi 3-4 pahare de apă sau vin pe zi. Desigur, vinul nu putea fi consumat în cantitate mai mare ca apa. Apoi, însă, îi oferă un sfat care poate fi considerat incredibil de exponenţii postirii excesive. "(Cel ce se linişteşte) să se împărtăşească apoi din mâncările care se nimeresc, din toate câte puţin, la vremea cuvenită, dar să ocolească săturarea. Făcând aşa, cu înţelepciune, va putea scăpa de înfumurare, deoarece s-a împărtăşit din toate. Să nu se scârbească de făpturile lui Dumnezeu, care sunt bune toate, ci să-I mulţumească pentru toate. Aceasta este socotinţa celor înţelepţi. Dar celor slabi în credinţă şi la suflet le este mai de folos să se abţină de la unele mâncări. Lor le-a poruncit Apostolul să mănânce legume, deoarece nu cred cu tărie că-i păzeşte Dumnezeu" ("Despre felul cum trebuie să stea la rugăciune cel ce se linişteşte şi să nu se ridice repede", 6, în: Filocalia română, vol. 7, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 178). Sfântul Grigorie Sinaitul pare preocupat în acest fragment nu atât de recomandarea unui post absolut, cât de discernământul care trebuie păstrat în privinţa acestui instrument ascetic. Un ascet echilibrat trebuie să mănânce ceea ce are, fără a considera că există mâncăruri necurate. Carnea şi elementele de provenienţă animală (lapte, ouă, brânză) nu trebuie evitate în sine, ci consumate cu măsură. Această postire măsurată ne protejează de mândrie, patimă care, aşa cum obişnuia să spună Ioan Scărarul, se hrăneşte şi din virtuţi. Însă, tot Sfântul Grigorie Sinaitul recunoaşte că aceasta este măsura celor înţelepţi, care au atins un nivel duhovnicesc înalt. Asceţii aflaţi la început nu pot păstra această măsură şi lor le este util să evite anumite mâncăruri, deoarece încă nu sunt tari în credinţa lor. Ce vrea să spună Grigorie Sinaitul prin ultima frază din fragmentul citat: "Le-a poruncit Apostolul să mănânce legume, deoarece nu cred cu tărie că-i păzeşte Dumnezeu"? Considerăm că aici se află două înţelesuri importante. În primul rând, ideea că asceţii care nu au progresat duhovniceşte îşi pun toată nădejdea în lucrarea lor, şi nu în ajutorul lui Dumnezeu. De exemplu, ei pot considera că doar postirea îi păzeşte de ispita desfrânării. În realitate, deşi postul este util, gândul desfrânării nu poate fi alungat doar cu o porţie redusă de legume. Fără harul Duhului Sfânt, orice exerciţiu ascetic se transformă într-o sursă de mândrie. Credem că asceza noastră ne ajută, nu Dumnezeu. Al doilea înţeles al frazei citate este că dacă ei ar încerca să scape de această măsură de a mânca legume şi ar începe să mănânce orice, credinţa lor s-ar transforma în păcat deoarece nu are la bază ideea că Dumnezeu îi protejează de lăcomie.
"Pentru cel ce înţelege, puţine cuvinte"
Precipitarea care rezultă din zelul înţeles în mod greşit conduce la o serie de erori care pot deveni chiar mai grave decât patimile pe care acestea încearcă să le "diminueze". De aceea, uneori, este mai bine să fim atenţi la ceea ce ştim că facem bine decât la ceea ce ştim că nu trebuie să facem. În materialul următor vom vedea care sunt treptele corecte ale păzirii de ispita lăcomiei şi cum reuşeşte Sfântul Grigorie Sinaitul să ofere un mozaic de învăţături pe această temă în doar câteva pasaje. Inteligenti pauca (Pentru cel ce înţelege, puţine cuvinte) ne spune un dicton latin. Însă, deşi avem nevoie de puţin pentru a deveni înţelepţi, trebuie să avem grijă ca acest puţin să nu fie transformat în ceva absolut. Postirea excesivă este la fel de rea ca şi lăcomia pântecelui.