Istoria credinţei creştine pe pământ sârbesc

Nu este deloc uşor a scrie o scurtă istorie a Bisericii unui popor, o istorie ce datează de 1200 de ani. Din aceste considerente, această scurtă istorie reprezintă o succintă trecere în revistă a celor mai importante evenimente şi personalităţi ale istoriei Bisericii şi creştinismului sârbilor de la creştinarea poporului sârb, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, până la epoca Sfântului Sava.

Sârbii aparţin marii familii a popoarelor slave. Deja în secolul al V-lea şi al VI-lea, populează Peninsula Balcanică în ţinuturile de nord ale Imperiului Bizantin. Venirea lor a fost precedată de marea migraţie a popoarelor euroasiatice din secolele al IV-lea şi al V-lea. Popoarele slavilor de sud, ca popoare politeiste, au contribuit ele însele la distrugerea organizaţiei Bisericii creştine, care, cu câteva secole înainte de venirea lor, funcţionase foarte bine în Peninsula Balcanică. Fără îndoială că, în acea perioadă, a început să se manifeste şi la sârbi influenţa creştinismului. Evident, sârbii nu sunt primul popor politeist care ajunsese pe aceste meleaguri în contact cu creştinismul; trebuie menţionate câteva dintre aceste popoare, cum ar fi: geţii, hunii, longobarzii, avarii, gepizii şi herulii... Formarea primului stat sârb şi creştinarea lui Slavii, respectiv sârbii, în regiunile de nord ale Bizanţului, îşi exprimaseră foarte rapid dorinţa de a se stabili definitiv pe aceste meleaguri deja la jumătatea secolului al VI-lea, epoca împăratului Iustinian (527-565) şi foarte probabil şi înainte de această perioadă. Creştinarea popoarelor slave în Europa deja creştinată a fost un proces extrem de îndelungat, lent şi complex, dar, în acelaşi timp, inevitabil. De exemplu, vecinii sârbilor, bulgarilor, croaţilor şi ai altor popoare au primit creştinismul cu veacuri în urmă. Ca păgâne, popoarele menţionate s-au distins în mod evident şi era doar o chestiune de timp când şi în ce condiţii vor deveni şi ele popoare creştine. Conform informaţiilor împăratului şi istoricului-scriitor Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), neamurile sârbe au îmbrăţişat creştinismul destul de lent, respectiv foarte încet, în acelaşi timp renunţând foarte greu la vechile obiceiuri şi convingeri păgâne. Acelaşi scriitor consemnase că prima creştinare masivă a sârbilor avusese loc în timpul domniei împăratului bizantin Eraclie (610-641). Predicatorii (misionarii) au venit în rândul sârbilor de la Răsărit, din cunoscute centre bizantine, cum erau Ţarigradul şi Salonicul, deşi este incontestabil faptul că sârbii au suferit şi influenţele creştine venite dinspre ţărmul Mării Adriatice, unde, în pofida tuturor devastărilor produse de barbari, s-a păstrat foarte bine organizată Biserica preslavă. După două sute de ani petrecuţi pe teritoriile nou-populate, neamurile sârbe au fost în fine botezate; au luat fiinţă credinţa creştină şi organizarea bisericilor, astfel încât acum se poate vorbi despre spiritualitate şi cultură creştină în adevăratul sens al cuvântului. Cu alte cuvinte, se poate urmări evoluţia istorică a creştinismului la sârbi ca popor creştin în Europa. Creştinarea poporului sârb a avut loc odată cu formarea primului stat sârb, în prima jumătate a secolului al IX-lea. Luminătorii creştini ai sârbilor au fost, la fel ca şi în cazul celorlalte popoare slave, fraţii Chiril şi Metodiu - consideraţi şi sfinţi apostoli. Creştinarea sârbilor a avut loc pe timpul domniei cneazului Mutimir (până la anul 891). Cu câţiva ani înainte de creştinarea sârbilor fuseseră creştinizaţi bulgarii. Aceasta este perioada ascendenţei statului franc în Europa apuseană, perioadă în care creşte şi puterea episcopilor romani, respectiv a papilor. Tocmai în această perioadă, ambiţiosul papă Nicolae I (867), cu ajutorul francilor, încercase a subordona jurisdicţiei sale duhovniceşti, de care fusese privat încă în anul 732, urmare a crizei iconoclaste de care fusese cuprinsă Biserica, întreaga Peninsulă Balcanică. Imediat, sau în acelaşi timp cu creştinarea bulgarilor, a urmat misiunea creştină a sfinţilor fraţi în Moravia, statul cneazului Rostislav. Patriarhul Fotie - naşul tuturor popoarelor slave Un rol decisiv în creştinarea nu numai a sârbilor, ci şi a tuturor slavilor, l-a jucat apariţia scrierii slavone, a alfabetului, respectiv apariţia scrierii glagolitice şi chirilice, la mijlocul secolului al IX-lea. Originea apariţiei scrisului la slavi este inseparabilă de adaptarea creştinismului în limba maternă. Pe drept cuvânt se constatase cu mult timp în urmă că primele cuvinte scrise în limba slavonă fuseseră cuvintele din Sfânta Scriptură: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul./ Acesta era întru început la Dumnezeu./ Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut..." (Ioan 1:1). Sfânta Scriptură a fost tradusă imediat din limba greacă în limba slavonă, precum şi toate cărţile liturgice necesare. Prin urmare, creştinarea poporului nu s-a realizat prin intermediul limbii greceşti, cu atât mai puţin prin intermediul limbii latine, ci aceasta se face în limba populară, slavă, care în acea perioadă, conform răspândirii sale, se situase pe locul trei, imediat după limba greacă şi latină. Este important, de asemenea, şi faptul că sârbii au primit creştinismul în timpul cneazului Mutimir, perioadă în care în fruntea Bizanţului se afla împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886), iar patriarhul Ţarigradului era Fotie, din a cărui binecuvântare sfinţii fraţi şi ucenicii şi urmaşii acestora au realizat creştinarea slavilor de sud. Despre Fotie se spune pe bună dreptate că este naşul tuturor popoarelor slave. Trebuie menţionat că, în acea perioadă, exista pericolul ca toate popoarele slave nou-creştinate: sârbii, bulgarii, croaţii (la care creştinarea a reuşit), să fie puse sub jurisdicţie romanică, respectiv sub jurisdicţia spirituală a papei. La sfârşitul secolului al IX-lea, în ţările sârbe sunt menţionate şi primele eparhii. În anul 878, episcopul Belgradului era Serghie, în timp ce în Branicevo era episcop Agaton, de asemenea slav. Ceva mai târziu, în secolul al X-lea, în documentele scrise sunt menţionaţi şi episcopii oraşelor care la acea dată făceau parte din Serbia: Ston, Ras, Lipljan, Niš, Prizren, dar şi ai altor localităţi care şi înainte de stabilirea slavilor pe acele meleaguri erau reşedinţe episcopale. Pentru consolidarea creştinismului în rândul sârbilor, înainte de Sfântul Sava, un rol decisiv l-a avut faptul că slujba şi predicile - învăţăturile către popor - s-au făcut în limba populară, în limba înţeleasă de popor. După moartea episcopului panonic Sfântul Metodiu, în anul 885, ucenicii acestuia fuseseră goniţi de către preoţii franciscani şi latini din Moravia pentru faptul că nu au vrut să propovăduiască creştinismul numai în limba latină, care, de altfel, era o limbă străină poporului. Astfel, ucenicii goniţi ai lui Chiril şi Metodie s-au trezit în Balcani, unde trăiesc bulgari, sârbi, croaţi. În mod special s-au evidenţiat Sfântul Climent şi Naumov, care, câteva zeci de ani, au acţionat în zona lacurilor Ohrid şi Prespa. Ei au cultivat şi dezvoltat ştiinţa de carte în limba slavă, i-au educat şi şcolit pe preoţii autohtoni, care au mers printre oameni, în rândul cărora au împrăştiat credinţa. Prima arhiepiscopie sârbă datează din secolul al IX-lea Ca primă eparhie preponderent slavă se aminteşte "Marea Eparhie", al cărei prim episcop din 893 era Sfântul Climent. În acea perioadă, eparhia era parte componentă, încă din anul 870, a Bisericii independente bulgare. Ceva mai târziu, în statul împăratului Samuil (976-1014), fusese creată Patriarhia cu sediul la Ohrida. Însă Vasile al II-lea Bulgaroctonul a destrămat acest stat ce a durat până la 1018, iar Patriarhia a degradat-o la rang de arhiepiscopie. De atunci, arhiepiscopii de Ohrida sunt numiţi de către împăratul bizantin şi patriarhul Ţarigradului, iar arhiepiscopii au fost în exclusivitate greci. Toate episcopiile din Serbia, până în vremea Sfântului Sava, în anul 1219, au fost sub jurisdicţia arhiepiscopiei de la Ohrida. În secolul al IX-lea, triburile sârbe din Zeta, respectiv Duklja, incluzând şi Adriatica, au fost unite într-un stat aparte - Zeta, care cândva se numea Duklja. Regele Dukljei era Jovan Vladimir (†1016), ginerele împăratului Samuil (cu a cărui fiică, Kosara, era căsătorit). Devenise primul demnitar sfânt care s-a remarcat prin dreapta suferinţă şi creştineasca răbdare. Sfântul rege Jovan Vladimir este înmormântat în Biserica Sfintei Fecioare de Krajina. Astăzi se află în biserica de lângă Elbasan, în Albania. Pe la mijlocul secolului al XI-lea, Duklja se eliberează de sub dominaţia bizantină. Fiul lui Vojislav, Mihajlo (1051-1081), a reuşit ca în anul 1077 să primească de la episcopul roman coroana regală, iar, în anul 1061, papa a numit un arhiepiscop în oraşul Bar. Toate acestea s-au întâmplat imediat după despărţirea Romei de Biserică şi ameninţau foarte serios latinizarea şi catolicizarea efectuate de arhiepiscopia din Bar în ţările ortodoxe sârbe. Acest fenomen a fost stopat în anul 1183, când marele jupân Ştefan Nemanja alipeşte Zeta statului Raška, a cărui viaţă spirituală, culturală şi bisericească, de la înfiinţarea lui, era sub influenţa bizantină. În statele sârbe din Bosnia şi Herţegovina şi-a câştigat independenţa domnitorul, cunoscut cu numele de ban, Kulin (1180-1204). Din punct de vedere geografic, Bosnia era departe de Bizanţ şi directa lui influenţă. În acea perioadă în Bosnia s-a manifestat puternic influenţa politică şi spirituală venită din statul romano-catolic Ungaria. În ceea ce priveşte Biserica creştin-ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina, de la începutul creştinării sârbilor de pe acele meleaguri, era preocupată de organizarea bisericească, activitate care, mai târziu, la începutul secolului al XIII-lea, a fost desfăşurată de Sfântul Sava. La oficierea slujbei în biserică, precum şi în scris, s-a utilizat limba slavă. O populaţie romano-catolică mai puţin prezentă în Bosnia a căzut sub jurisdicţia episcopiilor latine din Split, Bara sau Dubrovnik. De asemenea, trebuie menţionat că influenţa acestor episcopii era foarte redusă, nesemnificativă. Preoţii ortodocşi din Bosnia au păstrat vechile denumiri ce s-au menţinut pe parcursul întregului Ev Mediu: episcopul se numea djed, protopopul gost, preotul sau presbiterul se numea starac. Denumirea pentru întreaga preoţime, respectiv ierarhie, era strojinica (cei cărora le-a fost încredinţată conducerea Bisericii). Monarhia era de asemenea reprezentată, iar în viaţa şi conducerea mănăstirilor s-au aplicat pravilele monahale ale Sfântul Vasile cel Mare (379), ceea ce consta în convieţuire - viaţa monahală în mănăstiri, în frunte cu egumenul. Vorbind de Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina în Evul Mediu, trebuie menţionat faptul că în ştiinţă este depăşită opinia conform căreia ar fi existat o aşa-numită "biserică bosniacă", care era bogumilică, respectiv eretică (patarenică), după maniheo-pavlicieni, care se aflau în Bizanţ, dar şi în Occident, în mod special în partea de sud a Franţei. Nu există izvoare istorice autohtone care să ateste prezenţa bogumililor şi a bisericii acestora în Bosnia în Evul Mediu. Ce-i drept, în izvoarele latine din Dubrovnik şi din Occident, în general, sunt amintiţi aşa-numiţii patareni, eretici şi bogumili din Bosnia, care niciodată n-au dorit să se subordoneze şi să se supună Bisericii latine de la Roma. Când e vorba de izvoare de acest tip, trebuie avut întotdeauna în vedere faptul că izvoarele latine din acea perioadă numesc şi Biserica Ortodoxă din Serbia din perioada domniei Nemanjicilor în Serbia schismatică, eretică, bineînţeles numai datorită faptului că, nu este romano-catolică. Cea mai bună dovadă că în Bosnia şi Herţegovina nu au existat bogumili şi patareni este faptul că, după căderea tuturor statelor sârbe sub turci, întreaga Biserică Ortodoxă Sârbă, incluzând-o şi pe cea din Bosnia şi Herţegovina, a căzut sub jurisdicţia Patriarhiei din Pec, unde niciodată şi nicăieri nu sunt amintiţi bogumilii. Epoca Sfântului Sava La sfârşitul secolului al XII-lea, marele jupân de RaŠka, Ştefan Nemanja (1169-1196), a reuşit să unească într-un singur stat majoritatea statelor sârbe din acea perioadă. În ceea ce priveşte politica externă a statului său, a optat pentru Bizanţ, cu care, este adevărat, a purtat război în mai multe rânduri. A optat de asemenea, ceea ce este foarte important, pentru influenţa spirituală (creştin-ortodoxă) şi culturală bizantină. Ştefan Nemanja era foarte credincios şi de la bun început de neînduplecat în opţiunea pentru ortodoxismul răsăritean, care, fără îndoială, se împământenise cu câteva secole înainte în ţara sa şi în rândul poporului său. Expresie a credinţei sale, şi astăzi există bisericile şi mănăstirile pe care le-a ctitorit: Mănăstirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi Mănăstirea Sfântul Nicolae la Toplica, Mănăstirea Djurdjevi Stupovi din Ras (astăzi Novi Pazar), Biserica Sfântul Pantelimon la Nis, Biserica Sfântul Arhanghel la Skoplje. A ridicat vestita Mănăstire Studenica, care, pe bună dreptate, este considerată "mama tuturor bisericilor sârbeşti". În acea mănăstire, Ştefan Nemanja a primit legământul monahal, şi tot aici odihneşte şi trupul său, adus de la Mănăstirea Hilandar. De o importanţă majoră pentru creştinismul sârb, în general, nu numai în perioada Evului Mediu, sunt persoana şi opera primului arhiepiscop sârb, Sfântul Sava (†1236). Ştefan Nemanja a avut trei fii: Vukan, Ştefan şi Rastko. Sfântul Sava, după numele său de botez Rastko, fiul cel mic al lui Ştefan, s-a născut în jurul anului 1175. Încă de copil avea înclinaţie spre credinţa creştină, citit şi carte. Nu este o întâmplare faptul că la vârsta de 16 ani, cu toate că părinţii se împotriveau, Rastko a mers împreună cu un monah rus la Muntele Sfânt, unde s-a călugărit în Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Stari Rusik), devenind astfel monahul Sava. De la bun început, el s-a dedat întru totul şi fără nici o rezervă sihăstriei, rugăciunii şi vieţii monahale severe, astfel că în scurt timp a atras atenţia tuturor de pe Muntele Sfânt, cu atât mai mult că provenea dintr-o familie de domnitori. Exemplul fiului mezin l-a urmat la scurt timp şi, de acum bătrânul, Ştefan Nemanja. La adunarea naţională ţinută la Ras în anul 1196 a renunţat la tron, alegându-l drept moştenitor pe fiul său mijlociu, Ştefan. Imediat după aceea a fost tuns monah şi, la fel ca şi monahul Simeon, restul vieţii şi l-a petrecut în libertatea şi liniştea monahală ale Sfântului Munte, alături de Sava. Feţe domneşti - monahi în Athos ăPoposind împreună la Muntele Sfânt, tatăl şi fiul au atras atenţia asupra lor atât în calitate de monahi, cât şi în calitate de ctitori şi contribuitori la ridicarea multor mănăstiri pe Sfântul Munte. Drept dovadă este ridicarea mănăstirii sârbe Hilandar de la Sfântul Munte. Mănăstirea a fost renovată în anul 1199. La scurt timp după aceea, în anul 1200, la 13 februarie, monahul Simeon trece la cele veşnice. Soborul monahilor de la Sfântul Munte l-a proclamat imediat de sfânt - Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir, în timp ce fiul monah Sava a scris slujba şi viaţa. Pe lângă aceasta, Sfântul Sava a mai scris si Tipicul de la Careia pentru necesităţile monahilor sihăstriei Sfântului Sava Sfinţitului de la Careia de la Sfântul Munte. Pentru Mănăstirea Hilandar a scris Tipicul Hilandarului după modelul Tipicului Mănăstirii Maicii Domnului de la Ţarigrad. Acest tipic este valabil şi azi la Mănăstirea Hilandar. Pe vremea Sfântului Sava, întreg Sfântul Munte, cu atât mai mult Mănăstirea Hilandar, a simţit urmările dificile ale Cruciadei, când latinii au distrus şi jefuit Constantinopolul, capitala bizantină, şi au înfiinţat aşa-numitul "Imperiu Bizantin" 1204-1261, când de pe urma cruciaţilor latini au avut de suferit şi mănăstirile de la Sfântul Munte. Din cauza acelui pericol, dar şi pentru a-i împăca pe fraţii certaţi, pe la anul 1208, Sfântul Sava, pentru siguranţă, mută moaştele Sfântului Simeon de la Hilandar în Mănăstirea Studenica. Pentru Mănăstirea Studenica, Sava scrie Tipicul de la Studenica, care, după conţinut, este identic Tipicului de la Hilandar. Sava este arhimandrit la această mănăstire până în anul 1217. Se consideră că această perioadă a poposirii Sfântului Sava în Serbia a fost cea mai rodnică, avându-se în vedere că el călătorea continuu prin toate ţările sârbe, unde a propovăduit, i-a învăţat pe toţi credinţa creştină, a răspândit scrierea, credinţa, a ridicat biserici şi mănăstiri, i-a instruit pe preoţi, monahi şi învăţătorii populari. Din acea perioadă datează poveştile şi legendele despre Sfântul Sava ca iluminist şi învăţător, făcător de minuni, salvatorul tuturor bolnavilor, săracilor, nevoiaşilor... (După "Biserica sârbă de-a lungul istoriei", protoiereu Radomir Popovic, traducere de Ionela Mengher)