Istoria creştinismului (CMXL): Viaţa religioasă în Apus în secolele XIX-XX (III)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 07 Aprilie 2008

În această perioadă, pietatea creştină s-a putut menţine în ţările în care majoritatea credincioşilor era catolică, datorită cultului, oficierii dese a missei (liturghia catolică), sărbătorilor, acţiunilor sociale de caritate practicate de cler şi de diferite asociaţii de binefacere, misionarilor şi, mai ales, unor figuri religioase cu calităţi deosebite. În secolul al XIX-lea, cel care a promovat cel mai mult trăirea liturgică a fost francezul P. Gueranger († 1875), autor al multor studii de specialitate: „Institutions liturgiques“ (1840-1851) şi „LâAnnée liturgique“, în 14 volume. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolul al XX-lea, romano-catolicii au desfăşurat o activitate deosebită pentru dezvoltarea „mişcării liturgice“, în vederea cultivării pietăţii euharistice şi a cuminecării dese a credincioşilor, prin aşa-numitele Congrese euharistice, ţinute în diferite ţări din Europa şi America. Primul Congres euharistic s-a ţinut la Lille, în Franţa, în 1882, urmat de Congresul de la Ierusalim, ţinut între 13-21 mai 1893. Au urmat numeroase alte congrese euharistice: Roma (1905 şi 1922), Tournai (1906), Metz (1907), Londra (1907), Colonia (Köln, 1909), Montreal (1910), Madrid (1911), Viena (1912), Lourdes (1914), Chicago (1926), Zagreb (1923) şi Liubliana (1925). Muzica şi arta bisericească au venit în ajutorul acestei acţiuni, însă „mişcarea liturgică“ nu a avut rezultatele scontate şi datorită faptului că în Biserica Romano-Catolică se folosea limba latină în cult, neînţeleasă pentru o bună parte dintre credincioşi. Pentru a îndrepta această situaţie, Conciliul II Vatican (1962-1965) a hotărât introducerea limbilor naţionale în cultul Bisericii Romano-Catolice, urmând astfel exemplul Bisericii Ortodoxe. Tot în această perioadă, s-a constatat că mărturisirea anuală obligatorie şi cuminecarea erau respectate de mai puţin de jumătate din numărul credincioşilor.