„Iubirea milostivă a lui Hristos a răspuns virtuților femeii cananeence”
În Duminica a 17-a după Rusalii, 18 februarie, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale. Preafericirea Sa a explicat sensurile duhovnicești ale pasajului evanghelic ce relatează întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu femeia cananeeancă (Matei 15, 21-28).
În deschiderea cuvântului său de învățătură, Patriarhul României a afirmat faptul că Evanghelia duminicală ne spune, în mod concentrat, că tăria credinței este izvorâtă din iubirea îndurerată a femeii cananeence față de fiica sa bolnavă.
Preafericirea Sa a arătat că, deși are o dimensiune redusă, pasajul evanghelic este plin de înțelesuri duhovnicești: „Mântuitorul Iisus Hristos, deși spune că este trimis numai spre oile cele pierdute ale casei lui Israel, iese pentru un moment în afara hotarelor lui Israel, în afara Palestinei, mergând în ținuturile a două orașe, Tir și Sidon, care nu făceau parte din Țara Sfântă. Ele nu erau locuite de evrei, ci de păgâni, popoare politeiste. Baal și Astarta erau cei mai importanți zei ai Tirului și Sidonului. Aceste două mari orașe-stat făceau parte din Fenicia veche, al cărei teritoriu era în vremea aceea actualul teritoriu al Libanului.
Iisus trece dincolo de hotarele poporului Israel și, în mod surprinzător, în acele ținuturi o femeie cananeeancă strigă în urma Lui, zicând: «Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol». Vedem că această femeie, care avea o fiică posedată de un duh necurat, auzise că Iisus din Nazaret este mare vindecător de boli și alungător de duhuri necurate. Iisus era cunoscut ca fiind descendent din seminția regelui David, din poporul evreu. Deși ea strigă după El, Iisus nu îi răspunde. Este neobișnuită această tăcere a Sa. Femeia striga atât de insistent, încât și ucenicii se simțeau stânjeniți, mai ales de faptul că Iisus nu răspundea nimic. După ce ucenicii L-au rugat, El a răspuns: «Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel». Evanghelia ne spune în continuare că femeia s-a apropiat de El și «s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor». Femeia aceea nu se simte jignită fiind asimilată cu câinii, așa cum în mentalitatea evreilor acelor timpuri, păgânii erau considerați mai mult ca niște animale domestice, nu ca ființe umane depline. Iisus dă impresia că Se încadrează în această mentalitate ca să arate ucenicilor Săi că, deși evreii se consideră superiori popoarelor păgâne, totuși El află credință puternică acolo unde nu sunt locuitori evrei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Mântuitorul nu a răspuns și nu a dat imediat darul vindecării nu pentru că era nepăsător, ci pentru că voia să arate ucenicilor virtuțile acestei femei cananeence”.
În continuare, Preafericirea Sa a explicat că smerenia multă a femeii, concretizată în răspunsul oferit Domnului, nu reprezenta o lipsă de curaj, ci o sursă de înțelepciune și de curaj: „În momentul acela, Iisus a arătat ucenicilor sufletul plin de virtuți al acestei femei cananeence, de alt neam și de altă religie, care credea că Dumnezeu vindecătorul lucrează prin Iisus din Nazaret. Plin de admirație, Acesta i-a zis: «O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!» Evanghelia constată, în final, că fiica ei a fost tămăduită din ceasul acela”.
Părintele Patriarh Daniel a spus că prin tăcere, prin amânare și prin răspunsul neașteptat și dur, Mântuitorul a scos în evidență virtuțile femeii cananeence: „Sfântul Ioan Gură de Aur ne vorbește despre credința ei puternică, smerenia ei adâncă și rugăciunea ei stăruitoare. Are o credință vie, născută din iubire de mamă îndurerată. Îi cerea lui Iisus să o miluiască pe ea, nu pe fiica sa, pentru că mama s-a identificat cu suferința fiicei, devenind glasul durerii ei. Fiind posedată de demon, fiica sa nu se mai putea exprima în mod rațional. Vedem credința întărită prin rugăciune stăruitoare. «Doamne, ajută-mă!» este o rugăciune foarte concentrată, care se rostește atunci când omul se află la limita puterilor sale și se adresează lui Dumnezeu ca fiind singura Persoană care îl poate ajuta. Virtuților arătate de femeie a răspuns iubirea smerită și milostivă a lui Hristos. Femeia aceasta păgână arată o credință puternică, în timp ce mai mulți dintre conaționalii evrei ai lui Iisus aveau reticențe față de El, îndoindu-se că El este cu adevărat Mesia. Iisus voia să arate două adevăruri mari. În primul rând, Dumnezeu poate descoperi și între păgâni oameni cu credință puternică. În al doilea rând, El a ieșit din ținuturile lui Israel și a mers printre păgâni pentru a arăta, cu anticipație, că Evanghelia vieții veșnice și a mântuirii în Iisus Hristos se va propovădui în curând și la alte neamuri. Poporului Israel i s-a propovăduit cu prioritate, dar nu în exclusivitate”.
„Învățăm de la această femeie cananeeancă multe virtuți, dar și cât de importantă este rugăciunea părinților pentru copiii bolnavi, a copiilor pentru părinți și a unora pentru alții. De aceea, Patriarhul Justinian spunea, în timpul comunismului, să ne rugăm și pentru cei care nu mai știu să se roage, nu vor sau nu mai pot. Biserica nu se roagă doar pentru ea însăși, ci pentru pacea a toată lumea, pentru vremuri pașnice, pentru îmbelșugarea roadelor pământului și «pentru tot sufletul cel necăjit și întristat pe care nu are cine să-l miluiască», după cum se spune în slujba Litiei. Biserica se roagă pentru membrii ei, dar și pentru cei care au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în orice vreme și în orice împrejurare”, a concluzionat Întâistătătorul Bisericii noastre.