Dicționar teologic: Judecată

Judecata particulară (individuală)

Într-un sens larg, judecata particulară (individuală), care are loc la 40 de zile după moarte, după ce sufletele străbat „vămile văzduhului”, reprezintă o judecată „parțială”, urmată de o stare provizorie, în care sufletele sunt trimise fie la fericire, fie la chinuri. În acest context, omul va fi judecat potrivit propriei conștiințe (Ioan 6, 45), Dumnezeu înzestrându-l cu discernământ (διάκρισις), ca formă a judecății lăuntrice prin care acesta are capacitatea de a separa binele de rău (Matei 25, 32).

Astfel, atunci când ne judecăm pe noi înșine și ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu așa cum suntem, ne confruntăm cu o adevărată „criză” interioară, o autojudecare, un moment critic în care realizăm că imaginea pe care ne-am construit-o în fața celorlalți, de cele mai multe ori, nu reflectă realitatea propriei vieți și nici propria vocație de fii iubitori ai lui Dumnezeu. De aceea, iadul, în explicarea Sfinților Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul, reprezintă nu un act de condamnare din partea lui Dumnezeu, ci refuzul oamenilor de a-L iubi pe Dumnezeu, neputința lor de a se îndrepta spre comuniunea cu Dumnezeu și singurătatea dată de lipsa acestei comuniuni.

Judecata de obște, judecata finală, judecata de apoi sau judecata veșnică

În sens restrâns, judecata se referă la evenimentul prin care Hristos îi va judeca pe toți oamenii, buni, răi, creștini, necreștini, potrivit faptelor lor. Această judecată va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos și va fi „definitivă”, fiind cunoscută și sub denumirea de judecata de obște, judecata finală, judecata de apoi sau judecata veșnică. Atât judecata particulară, cât și judecata universală aparțin Fiului Omului (Ioan 5, 22, 27; 9, 39) - Hristos va judeca sufletele imediat după moarte, precum și la parusie (gr. παρουσία - „a doua venire”, „prezență”), la sfârșitul veacurilor (Matei 25, 31‐46), când chipul actual al lumii va lua sfârșit și când istoria va fi judecată ca un întreg. Din acest fragment reiese că judecata va fi pentru unii prilej de fericire veșnică, iar pentru alții de nefericire veșnică, Hristos fiind perceput în funcție de propria conștiință în dublă ipostază: fie de judecător aspru, fie de păstor blând (Ioan 10, 1-16; Matei 15, 24). Judecata lui Hristos are la bază iertarea Acestuia, căci, după cum mărturisim la slujba Înmormântării, nu există om care să fi trăit și să fi ajuns la o stare lipsită total de păcate. În contextul evenimentului venirii lui Hristos a apărut hiliasmul, o mișcare eshatologică, care, plecând de la înțelegerea eronată a textului de la Apocalipsa 20, 1-6, a formulat învățătura potrivit căreia Hristos va întemeia înainte de judecata din urmă o împărăție ce va dura o mie de ani. Această învățătură și-a avut baza în speranța poporului evreu, care încă aștepta venirea Mesiei pentru restaurarea împărăției pământești, fiind, totodată, o interpretare greșită a profețiilor Vechiului Testament despre re­stabilirea strălucirii lui Israel prin Mesia.

În Scriptură şi Tradiţie

Concepția potrivit căreia fiecare persoană este supusă unei judecăți individuale, dar și ideea judecării întregii lumi de către Dumnezeu, în cadrul căreia omul este responsabil atât pentru propriile fapte, cât și pentru efectele acestora asupra întregii creații, se regăsesc atât în Vechiul și Noul Testament, cât și în numeroase scrieri patristice.

În Vechiul Testament, psalmiș­tii aveau conștiința că Dumnezeu îi judecă pe oameni încă din timpul vieții pământești (Psalmul 57, 11), profeții fiind cei care au educat, prin predica lor despre dreptate, conștiința lui Israel cu privire la păcatul colectiv. Tot ei au atras atenția că judecata lui Dumnezeu se manifesta de fiecare dată când Israel nesocotea legea dată de Dumnezeu și se îndepărtau de El, ca urmare a impietății și infideli­tății poporului lui Israel. Prorocii Isaia și Ieremia au arătat, în repetate rânduri, că ocuparea lui Israel de către armatele străine e cauzată de păcatele lui Israel (Isaia 1, 4‐9; Ieremia 4, 6). Totuși, aceste pedepse trebuie înțelese în lumina faptului că judecata reprezintă o formă a „pedagogiei” divine în istorie, prin care Dumnezeu îngăduie încercările și suferințele cu scopul de a-l chema pe om la comuniunea cu Sine și cu semenii.

După cum am văzut, în scrierile Noului Testament se pune un accent deosebit pe judecata individuală, potrivit căreia fiecare om este judecat de propria con­știință, întrucât judecata lui Hristos nu poate fi despărțită de jucata propriei conștiințe, criteriul judecății fiind reprezentat de practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni.

De asemenea, numeroși scriitori creștini din perioada de început a creștinismului, plecând de la viziunile psalmiștilor, au elaborat o concepție potrivit căreia Dumnezeu îi va judeca pe cei răi încă din timpul vieții pământești. Astfel, păcatele unei persoane sau ale unui popor puteau provoca ne­mul­țu­mirea divină, iar judecata lui Dumnezeu era înțeleasă, cel mai adesea, ca manifestându-se prin boală, dezastre naturale sau înfrângeri în fața dușmanilor. Autorii secolului al III-lea aparținând școlii Logosului, precum Ipolit și Origen, au fost preocupați de elaborarea unei teologii a „prezenței” lui Hristos în istoria universală. Difuzarea și influența concepțiilor lor au determinat ca termenul parusie să dobândească treptat o semnificație hristologică, ajungând să desemneze tot mai clar prezența mântuitoare și lucrătoare a lui Dumnezeu în lume, realizată prin întruparea lui Hristos, întrupare interpretată, la rândul ei, ca un act eshatologic de judecată asupra istoriei.

Dacă în această viață retragerea harului lui Dumnezeu este resim­țită de oameni drept o „pedeapsă” și o „părăsire” a lui Dumnezeu, în viața cealaltă va fi simțită ca lipsa totală a prezenței iubirii Acestuia. Astfel, judecata nu trebuie văzută ca o condamnare din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă drept refuzul sau incapacitatea anumitor persoane de a accepta comuniunea cu Dumnezeu.