Recunoştinţă şi ascultare

În Duminica a doua din Triod s-a citit Evanghelia Întoarcerii fiului risipitor, de unde se extrag două ipostaze - cea a fiului mai mic, care risipeşte partea sa de avere, arătând lipsă de recunoştinţă faţă de munca tatălui său, şi cea a fratelui său mai mare, care toată viaţa a fost ascultător faţă de tatăl său, fiind bun chivernisitor al averii părinteşti. De aici pleacă şi textul de astăzi, adică de la lipsa de recunoştinţă a fiului risipitor şi de la ascultarea fratelui mai mare, care este lăsată în plan secund de cei care s-au aplecat asupra textului de la Luca 15, 11-32.

În general se vorbeşte de căinţa fiului risipitor şi de indignarea fratelui mai mare. Cred că trebuie să insistăm mai mult pe ascultarea acestuia, pentru a înţelege indignarea lui. De aceea în rândurile următoare, după prezentarea pe scurt a Pildei Întoarcerii fiului risipitor, voi aborda subiectul delicat al recunoştinţei, cât de importantă este ascultarea şi dacă trebuie să aşteptăm recunoştinţă de la oameni pentru ascultarea noastră.

Plida Întoarcerii fiului risipitor ne relatează un fapt de viaţă des întâlnit în viaţa cotidiană. Un om avea doi fii şi cel mai mic îşi cere partea sa de avere, pe care o cheltuieşte într-o ţară îndepărtată. Ajungând să sufere de foame, pe când încerca să mănânce roşcovele din care se hrăneau porcii, are revelaţia căinţei.

În acest moment de sărăcie extremă are ideea revelatoare de a merge la tatăl său să-i ceară iertare şi să-l roage să-l considere ca unul dintre argaţii săi, pentru ca astfel să poată supravieţui. În acest mod înţelege el căinţa, ca un colac de salvare pe marea învolburată a patimilor, care l-au adus la sărăcie şi foame.

Văzându-l de departe, tatălui i se face milă, aleargă în întâmpinarea fiului şi-l primeşte cu toată dragostea părintească. Prin pocăinţă sinceră, fiul risipitor primeşte iertarea tatălui şi reintegrarea în familia sa, pe care a părăsit-o pentru plăceri trecătoare.

Fratele său mai mare, ascultător întru totul faţă de tatăl său, aflând de ospăţul dat în cin­s­tea întoarcerii fratelui său nerecunoscător, s-a indignat, considerându-se nedreptăţit. Însă tatăl, plin de iubire, vine şi-i spune: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 31-32). Prin aceste cuvinte tatăl îi arată că nu trebuie să fie indignat şi supărat, ci bucuros pentru că fratele său a înviat din moartea păcatului.

Problema pe care ne-o ridică această pildă este cea a recunoştinţei şi modul cum ne raportăm la ea. În primul rând, vedem că fiul risipitor este nerecunoscător faţă de tatăl său şi cere partea sa de avere pe care, în aceeaşi cheie a nerecunoştinţei, o cheltuie în ţara îndepărtată a păcatului.

În al doilea rând, avem exemplul fratelui mai mare, care este recunoscător faţă de tatăl său şi mai ales ascultător. Acesta, însă, când vede că tatăl îl reintegrează în familie pe fratele său risipitor, ba chiar dă şi un ospăţ pentru întoarcerea lui, se revoltă pentru că nu poate înţelege cum nerecunoştinţa poate fi uitată şi mai ales risipirea averii părinteşti.

Fratele mai mare nu şi-a permis să-i ceară tatălui un ied, ca să se veselească cu prietenii săi, dar când a venit fiul risipitor, care a mâncat averea părintească cu desfrânatele, părintele său a înjughiat viţelul cel îngrăşat. Acest lucru îl macină profund, neputând înţelege cum lipsa de recunoştinţă şi risipirea pot fi uitate şi iertate, iar recunoştinţa şi ascultarea par că sunt trecute cu vederea.

Răspunsul vine de la părintele bucuros de regăsirea fiului pierdut, care îi arată fiului mai mare că tot ceea ce are el îi aparţine şi lui, dar acum trebuie să se veselească pentru că cel considerat mort a înviat, pierdut a fost în lumea păcatului, iar prin căinţă s-a aflat.

De multe ori ne recunoaştem în ipostaza fratelui mai mare, când, ascultători şi recunoscători, ne menţinem pe calea cea bună, împlinind ceea ce ni se cere, cu speranţa dreptei răsplătiri pentru efortul depus. Dar, în lumea aceasta nedreaptă, lucrurile nu evoluează întotdeauna conform aşteptărilor, şi atunci constatăm că ascultarea şi recunoştinţa pot fi ignorate, iar cei care le împlinesc să nu fie răsplătiţi şi chiar să fie nedreptăţiţi.

Fratele mai mare din Pilda Întoarcerii fiului risipitor trăieşte sentimentul nedreptăţirii, însă intervenţia iubitoare a tatălui îl determină să părăsească această stare şi să înţeleagă că de fapt este momentul să se bucure de întoarcerea acasă, prin pocăinţă, a fratelui pierdut în lumea păcatului. Astfel fratele mai mare înţelege că tot ceea ce deţine tatăl său este şi al lui şi că acesta nu l-a nedreptăţit primidu-l cu bucurie pe fiul pierdut în risipirile trecătoare ale patimilor lumii acesteia.

Şi noi trebuie să aşteptăm răsplată de la Tatăl ceresc în Împărăţia Sa cea nepieritoare şi să nu ne mâhnim dacă suntem nedreptăţiţi în această lume trecătoare. Obiectivul existenţei noastre este mântuirea şi viaţa veşnică, de aceea nu trebuie să aşteptăm recunoştinţă aici, unde zilnic auzim cuvintele: „recunoştinţa este floare rară”.

În mod normal, recunoştinţa ar trebui să fie o valoare fundamentală într-o societate ai cărei membri se declară, în marea lor majoritate, creştini. Din păcate, cei mai mulţi sunt doar cu numele creştini, nu şi în practica de zi cu zi. Un creştin este recunoscător şi ascultător prin modul său de a fi în lume. El nu poate trăi fără să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate darurile primite şi să asculte de cuvintele Lui.

Făcând ascultare, ne aflăm pe calea duhovnicească a sfinţilor, care şi-au asumat-o în viaţa lor, neaşteptând răsplată în lumea aceasta. Să nu uităm că Adam nu a făcut ascultare de Dumnezeu şi a pierdut Raiul. Noi suntem chemaţi, în calitate de creştini, să fim ascultători faţă de Tatăl ceresc şi să împlinim în viaţa noastră poruncile Lui, fiind recunoscători pentru toate bine­facerile pe care le revarsă peste noi.