Restaurarea simțurilor în concepția Sfântului Atanasie cel Mare

În mentalitatea contemporană, satisfacerea simțurilor reprezintă nu doar expresia unei alegeri individuale, ci și principala filosofie existențială a epocii. Marketingul, dacă doriți, spre aceasta țintește și se bazează pe faptul simplu și verificat de la căderea lui Adam încoace, anume că simțurile instinctual caută plăcerea și evită durerea. Urmărirea constantă a plăcerii simțurilor este implicată de altfel în concisa definiție dată veacului acestuia de Sf. Ioan Evanghelistul, despre care afirmă că e „pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (1 Ioan 2, 16). Tot această mentalitate constituie și sursa derapajelor morale indicibile care caracterizează societatea recentă. Spre deosebire de mentalitatea lumească ajunsă dominantă, din nefericire, spiritualitatea ortodoxă promovează o înfrânare controlată a simțurilor în orice situație, în calitate de premisă fundamentală a dobândirii unei vieți duhovnicești autentice.

Inițial simțurile au fost create să lucreze într-un alt registru decât se desfășoară acum. Și care s-ar fi cuvenit să fie funcțiunea lor firească? La această întrebare Sf. Athanasie cel Mare are un răspuns uimitor de complex și care, așa cum ne-a obișnuit, se descoperă doar în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos.

Locul simțurilor

De regulă, tema simțurilor este una abordată destul de marginal chiar și în gândirea creștină, socotită a fi una derizorie în raport cu importanța de prim rang a analizei lucrării facultăților superioare ale sufletului. Aici trebuie amintit faptul că simțurile fac parte indisolubilă din firea umană prin însuși actul creației, iar lăsarea acestora într-un con de umbră și nevalorificate poate avea consecințe nebănuite asupra persoanei umane în întregul ei. Dovadă în acest sens este ținerea lor sub o strictă supraveghere în practica ascetică, pentru a putea fi readuse, prin har, la starea lor inițială. Dar în acest caz s-ar putea naște o întrebare: Oare Mântuitorul S-a întrupat și pentru restaurarea simțurilor firii omenești? Fără îndoială, Hristos vine să restaureze inclusiv sim­țu­rile, întrucât, după cădere, puterile sufletești sin­gure ale lui Adam nu mai erau capabile să se în­drepte spre contemplarea realităților dumne­ze­iești. Cu atât mai puțin simțurile, destinate cunoașterii lumii sensibile, nu mai puteau „citi” semnificațiile adânci ale realității văzute.

Simțurile după cădere

Am arătat cu o altă ocazie, urmând aceluiași Sfânt Atanasie cel Mare, faptul că mintea protopărinților a fost cea dintâi care a căzut în păcat, prin renunțarea cugetării la Dumnezeu și prin întoarcerea atenției minții către lucrurile sensibile. Apoi, Adam a și săvârșit în chip văzut păcatul, gustând din fruct. Pe scurt, omul „a văzut, a dorit, a luat, a mâncat și a căzut” și apoi, ca o consecință logică, s-a petrecut intrarea stricăciunii în firea omenească. De aceea și Sf. Maxim Mărturisitorul a tâlcuit: „Lemnul (pomul) cunoș­tin­ței binelui și răului este simțirea trupului, în care se află în chip vădit mișcarea irațională; iar de aceasta, potrivit poruncii dumnezeiești pe care a primit-o, omul nu trebuia să se atingă prin lucrare, însă nu a păzit această poruncă” (Capete teologice și iconomice I, 32). După cum se observă, simțurile sunt ultimele care s-au pervertit în actul păcatului primordial, întrucât călcarea poruncii s-a produs prin simțuri, însă sugestia „șarpelui” a fost acceptată întâi de minte, după care a urmat decizia de a făptui. Prin urmare, și restaurarea firii umane se cuvenea să înceapă din acel loc unde se sfârșise căderea, de la simțuri.

Premise ale Întrupării

Una dintre urmările căderii protopărinților a fost estomparea simțirii lui Dumnezeu, și de aceea oamenii s-au îndepărtat și mai mult de El și au început să-și creeze idoli potrivit cu propria închipuire. În acest sens, Sf. Atanasie zice în Tra­tatul despre întruparea Cuvântului: „Dat fiind că oamenii, întorcând spatele lucrării lui Dumnezeu și având ochii scufundați în jos ca într-un adânc, Îl căutau pe Dumnezeu în cele ale simțurilor, închipuindu-și ca zei oameni muritori și demoni, Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru comun și de oameni iubitor, Își ia trup și viețuiește ca om între oameni și atrage simțurile tuturor oamenilor, precum cei ce cugetau că Dum­nezeu este în cele trupești să cunoască adevărul din faptele ce le lucrează Domnul prin trup și prin El să cugete la Tatăl”. Și continuă: „Deci, odată ce a căzut cugetarea oamenilor în cele supuse sim­țurilor, Cuvântul S-a pogorât pe Sine ca să Se arate prin trup, pentru ca să-i întoarcă spre Sine ca om și să îndrepte simțurile lor spre Sine”.

Restaurarea simțurilor

Așadar, omul firesc Îl putea cunoaște pe Zidito­rul său inclusiv prin simțurile sale, însă în omul căzut această mișcare nu mai putea fi înfăptuită prin propriile puteri: „De aceea [Hristos] - scrie Sf. Atanasie - nu a adus îndată ce a venit jertfa cea pentru toți, predând trupul Său morții și înviindu-l și prin aceasta făcându-Se nevăzut, ci S-a arătat o vreme, rămânând văzut în trup și săvârșind astfel de fapte și făcând semne care-L făceau cunoscut nu ca om, ci ca Dumnezeu Cuvântul”. Iar Sf. Dumitru Stăniloae, legat de cele de mai sus, remarcă: „E un alt mod în care simțurile oamenilor au văzut în Hristos pe Dumnezeu: prin faptele Lui minunate. Precum se vede, Cuvântul a luat trup pentru mai multe mo­tive decât cele menționate”. Astfel, „prin sim­țu­rile înseși s-au putut cunoaște dimensiunile infinite ale Dumnezeirii Cuvântului întrupat”. Prin urmare, așa cum Adam în Rai Îl cunoștea pe Ziditor cu mintea, dar și cu simțurile sale, tot așa Se descoperă acum Hristos pe pământ, pentru a fi cunoscut ca Dumnezeu inclusiv prin simțuri. Iar despre acest mod de cunoaștere avem o pildă semnificativă pe Muntele Tabor, în evenimentul vederii luminii nezidite de către Apostoli, care s-a lucrat inclusiv prin văzul trupesc.