La cules de pistrui

În stânga, un câmp de lavandă. În dreapta, un câmp de maci. Le desparte o cărăruie subțire pe care vine o fată. În mâna dreaptă ține un mănunchi de lavandă. În mâna stângă, unul de maci. Și mai ține ceva în tot acest timp: cele două câmpuri în echilibru! Mersul ei drept, ușor unduit, împiedică macii să aprindă lanul de levănțică, după cum tot el face ca movul lavandei să nu se reverse peste roșul lanului de maci și să-l stingă.

Doamne, cât de bine poate să-i stea verii cu această fată răsărită, ca o lumină, când roșie, când violetă, în mijlocul câmpului!

Mă gândeam să culeg câțiva maci și poate și câteva fire de levănțică, dar am văzut-o pe ea și-am așteptat. Am așteptat-o, mai precis. Venea către mine, nu la mine. Îi era sete, căci imediat ce-a ajuns la șosea, a pus lavanda și macii jos, pe marginea drumului, și a pornit spre fântâna din apropiere.

A băut direct din ciutură, fără să-mi arunce o privire. Nu mi-a trebuit mult să dau cu ochii de ei. De pistruii ce-i împestrițau goliciunea umerilor. Dar nu erau numai acolo. Se găseau peste tot cu nemiluita. Dădeau înconjor buzelor pe care se mutase parcă toată roșeața câmpului de maci din depărtare. Celălalt câmp, de levănțică, nu stătuse nici el degeaba, năpădindu-i cu floarea lui violetă ochii.

Pistruii veneau până în marginea ochilor. Unii o luau în sus, spre frunte. Dar cei mai mulți o porniseră la vale, acoperindu-i gâtul și pieptul, ce distonau armonios cu vasta îngrămădire de câmpuri din preajmă. În alte împrejurări, ar fi putut să pară supărătoare trufia lor, dar nu atunci și acolo! Chiar ei, pistruii le scoteau în evidență această trufie, având grijă s-o și îndulcească, totodată.

La mijlocul pieptului, o cărăruie îngustă, pe care am simțit dintr-odată nevoia să mă avânt. Nu știam unde puteam să ajung, însă tocmai asta îmi plăcea cel mai mult. Mi se năzărise că nu mai rămăsese nimic în ciutură și secase și fântâna. Singurii stropi de apă de pe câmpul acela, poate chiar de pe lume, se găseau pe buzele ei. Și mi se făcuse atât de sete cum nu cred să-i mai fi fost cândva vreunui om de pe pământ. Uitasem și de maci, și de levănțică. Aș fi vrut să culeg un buchețel de pistrui. Doar atât să le fi spus degetelor de la mâini: Duceți-vă! Iar gurii să-i fi zis: Apropie-te! Îndrăznește!

N-am fost însă în stare să fac nimic din toate acestea. Mi-a fost rușine. Poate chiar frică. Rușine de îndrăzneala singurătății mele de om aproape bătrân. Și poate și de privirea chiorâșă a înserării ce începuse să coboare pe câmp.

Ea a continuat să nu-mi arunce nici o privire. Sânii ei, în schimb, mi-au zâmbit la plecare. Măcar un pistrui să fi luat, unul singur, din marginea cără­ruii dintre cele două coline! Dar dacă de pistruiul acela depindea tot echilibrul verii și al câmpului? Ar fi însemnat ca macii şi levănțica să se stingă brusc, iar fata ce tocmai plecase să nu mai găsească niciodată drumul spre casă. De asta mi-a fost cel mai frică, atât de frică încât s-a auzit osia pământului scârțâind, și-o păsăruică verzuie a țâșnit brusc din gândurile mele spre stele.

* Din volumul „Noi povești ale cerului și pământului”, în curs de pregătire.