La graniţele creştinătăţii: Biserica Ortodoxă a Georgiei

La începutul secolului al IV-lea îşi începea opera misionară printre georgieni Sfânta Nina, care, conform tradiţiei, era originară din Capadocia, fiind fiică de general roman şi rudă cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Sfânta Nina, care mai târziu a fost considerată "întocmai cu Apostolii", a reuşit să o convertească pe regina Nana a Iberiei (unul din statele georgiene) şi mai apoi pe soţul acesteia, regele Mirian al III-lea, care ulterior au fost trecuţi în calendarul sfinţilor. La moartea ei, Sfânta Nina a fost depusă în raclă la Mănăstirea Bodbe din Kakheti, mormântul acesteia devenind un vestit loc de pelerinaj. De asemenea, crucea Sfintei Nina, făcută din crengi de viţă-de-vie şi prinsă cu părul sfintei, a devenit simbolul creştinătăţii georgiene.

Treptat, toate formaţiunile statale georgiene vor adopta creştinismul ca religie de stat, în timp ce Biserica georgiană se dezvolta sub ascultarea Patriarhiei de Antiohia. În veacul al V-lea, împăratul Zenon, în consens cu patriarhul Antiohiei, Petru, acordă Bisericii georgiene autocefalia, episcopul de Mtskheta (capitala istorică a Georgiei) primind titlul de catholicos de Kartli. Ulterior, în anul 1010, catholicosul Bisericii georgiene a fost ridicat la rang de patriarh, cu binecuvântarea Constantinopolului, întâiul ierarh al Bisericii georgiene purtând de acum înainte titlul de catholicos-patriarh a toată Georgia. Se desăvârşea în acest mod organizarea uneia din cele mai vechi Biserici autocefale ale creştinătăţii, care, timp de secole, s-a aflat în prima linie de luptă împotriva expansiunii musulmane. De aici au rezultat suferinţe uriaşe pentru poporul georgian, care s-a încăpăţânat să-şi păstreze credinţa creştină, în pofida tuturor vitregiilor, creştinismul devenind şi o marcă a identităţii naţionale, iar catholicosul, un simbol al unităţii tuturor georgienilor. Jertfa georgienilor pentru libertate şi rolul credinţei creştine ca factor de motivare şi de prezervare a identităţii naţionale au fost genial ilustrate în filmul "Legenda fortăreţei Suram" (1984), regizat de "bardul" modern al Caucazului, Serghei Paradjanov. Un spaţiu de confruntare şi un salvator (ne)aşteptat În veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Georgia devine teatrul de confruntare dintre Imperiul Otoman şi Persia dinastiei Safevizilor, puteri musulmane rivale, una sunnită, cealaltă promovând ramura şiită a islamului. În Georgia se instaurează o stare de război cronic, căreia i se adaugă încercări tot mai insistente de convertire la islam, venite fie din partea otomanilor, fie din cea a perşilor, interesaţi să-şi atragă de partea lor vestitele triburi războinice gruzine. În acest context dificil, o parte din simbolurile religioase georgiene, inclusiv crucea Sf. Nina, sunt duse la Moscova pentru a fi protejate de invaziile musulmane. Pe măsura trecerii timpului, Imperiul Rus pravoslavnic devine locul către care se îndreptau speranţele georgienilor pentru eliberarea de sub dominaţia musulmană. În anul 1783, Rusia oferea Georgiei protecţia sa, garantându-i acesteia suveranitatea, însă la scurt timp, în septembrie 1801, o mare parte a Georgiei (regatul KartlâKakheti) era încorporată în Imperiul Rus, fapt care, pe moment, a fost văzut de elitele georgiene drept un lucru bun. Arhiepiscopul Ambrosie de Nekresi afirma cu acest prilej: "Inamicii noştri vor fi distruşi de armatele invincibile ale Majestăţii Voastre (ţarul Rusiei) şi astfel vom fi salvaţi de ameninţarea musulmană pentru totdeauna". Acest sentiment a fost întărit de intrarea triumfală în Tbilisi (capitala regatului KartlâKakheti) a trupelor ruse conduse de prinţul de origine georgiană George Bagration, care a adus cu el de la Moscova crucea Sf. Nina, aceasta fiind depusă ulterior în Catedrala Sion din Tbilisi, unde se găseşte şi în prezent. Din păcate, speranţele georgienilor au fost trădate în scurt timp. La 10 iunie 1811, ţarul Alexandru I îi scria catholicosului Antonie următoarele: "Având în vedere încorporarea Georgiei în cadrele Imperiului Rus, în mod natural, Biserica Ortodoxă Georgiană trebuie să intre sub autoritatea Sfântului Sinod de la St. Petersburg. Ar fi incompatibil cu noua administraţie ca să se mai menţină postul de catholicos". Câteva zile mai târziu, funcţia de catholicos a fost desfiinţată, iar Biserica georgiană a intrat sub ascultarea Sf. Sinod rus, un proces similar cu cel petrecut în Basarabia cam în aceeaşi perioadă. Astfel, una din cele mai vechi autocefalii din cadrul Bisericii creştine era desfiinţată. Biserica georgiană a fost organizată într-un exarhat dintre conducătorii acestuia, doar primul fiind etnic georgian, restul fiind de origine rusă. În biserici şi în şcolile teologice a fost introdusă limba rusă, tinerii teologi georgieni erau trimişi în afara graniţelor naţionale, în timp ce în Georgia erau aduşi preoţi ruşi. Acest lucru a stârnit numeroase reacţii adverse din partea populaţiei georgiene, care au mers până la asasinarea unuia dintre exarhii ruşi. După revoluţia din 1905, elitele gruzine au cerut restabilirea autocefaliei Bisericii georgiene şi reintroducerea în cult a limbii gruzine, însă fără succes. Pe de altă parte, dominaţia Bisericii de către ruşi a produs în rândul unei părţi a elitelor georgiene o îndepărtare de Biserică, considerând că aceasta slujeşte interese străine. Reafirmarea autocefaliei După căderea regimului ţarist în anul 1917, la 12 martie, o adunare a Episcopatului georgian, întrunit la Mtskheta, capitala istorică a Georgiei, a abolit exarhatul şi a proclamat autocefalia Bisericii georgiene. Până la alegerea unui nou catholicos, Biserica urma să fie condusă de un Comitet Executiv provizoriu. Guvernul provizoriu condus de Kerenski nu a recunoscut iniţial noua organizare a Bisericii georgiene, pentru ca ulterior să afirme că "noua" autocefalie trebuie interpretată în termeni etnici, nu teritoriali. Astfel, ultimul exarh, Platon, ar fi urmat să-i conducă pe mai departe pe credincioşii ortodocşi de altă etnie decât cea gruzină. Georgienii şi-au urmat însă propriul drum, alegând, în septembrie 1917, pe mitropolitul Kirion drept catholicos. Cu prilejul elecţiunii, noul catholicos a declarat: "După 100 de ani de robie, Biserica Ortodoxă Georgiană şi-a regăsit independenţa". În acest timp, exarhul Platon a trebuit să părăsească Georgia. În decembrie 1917, în condiţiile în care "revoluţia" bolşevică mătura fostul imperiu, patriarhul rus Tihon arăta că Sf. Sinod rus nu recunoaşte autocefalia georgiană, aducând în discuţie trei argumente, care se vor regăsi şi în cazul Bisericii din Basarabia: această autocefalie ar rupe unitatea Bisericii ruse, chestiunea autocefaliei face obiectul investigaţiei unei comisii a Sfântului Sinod, timp de 100 de ani, ierarhia georgiană nu a protestat faţă de pierderea autocefaliei. Proclamarea unei Republici Democratice Georgiene în mai 1918 a schimbat radical datele problemei. Biserica s-a declarat de partea celor care luptau pentru independenţă. Prin Constituţia din februarie 1921, adoptată sub influenţa forţelor social-democrate, Biserica era separată de Stat, religia era scoasă din şcoli şi orice stipendii venite din partea Statului pentru Biserică erau excluse. Această separaţie nu a fost însoţită de persecuţii la adresa Bisericii, care, în perioada 1917-1921, a avut deplina libertate să se organizeze, astfel că, în preajma ocupaţiei bolşevice, structura Bisericii Ortodoxe Georgiene era deplin formată. La 25 februarie 1921, armata a 11-a bolşevică a ocupat Tbilisi, întreaga Georgie fiind integrată în scurt timp spaţiului sovietic. Acest lucru a însemnat, pe plan religios, introducerea legislaţiei bolşevice în ceea ce priveşte chestiunile bisericeşti. În aprilie 1921, Comitetul Revoluţionar Gruzin declara că "asociaţiile confesionale" nu au drept de proprietate, fiind considerate "ilegale". La fel ca în tot spaţiul sovietic, singurele bunuri de care pot beneficia cultele, în schimbul unor taxe plătite către stat, sunt lăcaşele de cult. Religia a fost exclusă complet din spaţiul public şi, prin Codul penal georgian din 1926, a introdus mai multe infracţiuni care ar putea fi definite ca "prejudiciu prin practicarea religiei", care cuprindea orice gest de răspândire şi folosire a "prejudecăţilor religioase", act considerat ca ostil puterii sovietice. În această perioadă, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Georgiene au luptat pentru păstrarea drepturilor Bisericii şi pentru independenţa naţională. Astfel, noul catholicos Ambrozie a adresat o scrisoare Conferinţei InterAliate de la Genova din aprilie 1922, prin care caracteriza ocupaţia rusă (sovietică) asupra Caucazului drept unda de "crunt despotism", cerând eliberarea Georgiei de sub ocupaţia armatelor sovietice. Drept răspuns, autorităţile bolşevice l-au arestat pe Ambrozie şi pe alţi nouă membri ai conducerii Bisericii georgiene, cu toţii fiind supuşi unui proces-spectacol, care a avut loc la Tbilisi. Motivul oficial al acestor arestări a fost faptul că autorităţile bisericeşti georgiene nu au pus la dispoziţie bunurile Bisericii pentru a se cumpăra alimente pentru cei înfometaţi, adică exact acelaşi motiv pentru care a fost arestat şi patriarhul rus Tihon. Ambrozie a fost condamnat la şapte ani de închisoare, fiind eliberat în 1925 grav bolnav. A decedat în martie 1927. Biserica Georgiei, sub represiunea bolşevică În locul său a fost ales în fruntea Bisericii Ortodoxe Georgiene Cristofor al II-lea. În condiţiile în care era limpede că întreg Caucazul urma să rămână parte componentă a Uniunii Sovietice, acesta a încercat să facă un compromis cu puterea sovietică, respingând apelul predecesorului său şi făcând o declaraţie publică de loialitate faţă de noul regim. Cu toate acestea, campania antireligioasă în Georgia a fost la fel de intensă ca în întreaga Uniune Sovietică, înfiinţându-se variante locale ale Uniunii Ateilor Militanţi (cu peste 100.000 de membri în 1931) şi publicându-se ziare cu caracter ateist, precum Rhvtis tsinaarmdeg (Împotriva lui Dumnezeu). Acelaşi sistem al asociaţiilor religioase locale care trebuiau să închirieze lăcaşele de cult de la stat pe preţuri exorbitante a condus la închiderea şi demolarea a numeroase biserici, fapt care a produs revolte, mai ales în mediul rural. Ca urmare a acestor revolte, combinate cu cele din alte regiuni ale URSS, Stalin a dat ordin în 1930 ca să se renunţe la metodele "brutale" de luptă împotriva religiei, iar oamenii să fie "convinşi" exclusiv prin intermediul propagandei, evident o clasică manevră "dialectică", specific bolşevică. În 1932, în funcţia de patriarh al Bisericii georgiene a fost ales Calistrat Tsintsadze, despre care se spune că a fost coleg cu Stalin la seminarul de la Tbilisi. Acest lucru nu a permis o mai mare libertate pentru Biserică, care a trebuit să se mulţumească cu simpla practicare a cultului divin în biserici şi să asiste pasivă la propaganda ateistă tot mai intensă şi la reducerea numărului de biserici şi de preoţi. Cu toate acestea, este interesant de remarcat că, în pofida faptului că Biserica Ortodoxă Rusă nu a recunoscut existenţa autocefaliei gruzine, iar patriarhatul georgian nu a fost recunoscut oficial de autorităţile sovietice, după ocupaţia din 1921, patriarhatul a continuat să funcţioneze de facto până la recunoaşterea sa oficială din anii celui de-al Doilea Război Mondial. Al Doilea Război Mondial a schimbat semnificativ situaţia confesiunilor din URSS. După cum se ştie, pentru a primi sprijinul bisericilor şi al populaţiei în lupta împotriva Germaniei naziste, Stalin reduce considerabil represiunea antireligioasă şi oferă unele drepturi, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea bisericească. În cazul Bisericii georgiene, aceasta este recunoscută de stat şi, în octombrie 1943, Biserica Ortodoxă Rusă recunoaşte autocefalia georgiană, act excepţional în cadrul politicii ecleziologice a Bisericii ruse, care ţine la unitatea "Sfintei Rusii". Foarte interesant, motivul recunoaşterii acestei autocefalii nu au fost canoanele Bisericii universale, care recunoşteau vechea autocefalie gruzină, ci faptul că Georgia independentă s-a unit în mod liber cu Rusia sovietică în cadrul URSS. Noua autocefalie nu era etnică, ci teritorială, astfel că toţi credincioşii ortodocşi din RSS Gruzină trebuiau să se supună catholicosului georgian. De asemenea, este reconstituită ierarhia Bisericii georgiene, se redeschid biserici, se publică calendare bisericeşti şi reviste cu conţinut religios. Din acel moment, Biserica Ortodoxă Georgiană este recunoscută ca o structură ecleziastică distinctă în cadrul URSS, luând parte în mod independent la diversele manifestări cu caracter panortodox şi ecumenic. Această distincţie s-a văzut şi în atitudinea patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române care, în cursul călătoriilor în URSS, au făcut vizite distincte patriarhilor de la Moscova, respectiv Tbilisi. De la "libertatea controlată" a anilor â60 la lupta pentru independenţă naţională Din păcate, dezgheţul pe plan religios din anii războiului a fost de scurtă durată, persecuţiile religioase revenind în forţă la începutul anilor â50. În 1952, un nou patriarh, Melchisedec al II-lea, a fost întronizat. La începutul patriarhatului său, câteva gesturi simbolice, precum readucerea spre închinare în mănăstiri a unor sfinte moaşte ale unor sfinţi naţionali şi construcţia unor biserici noi au generat oarecare speranţe, însă noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, va declanşa în scurt timp o nouă campanie ateistă, având drept scop să transforme URSS până la începutul anilor â60 în primul stat ateist din lume. În cazul Georgiei, această campanie avea şi misiunea să lupte împotriva "particularismului local" şi a "naţionalismului", a cărui reprezentantă de frunte ar fi fost Biserica georgiană. Politica lui Hruşciov a stârnit revolte la Tbilisi, printre altele pentru că era percepută şi ca un fel de "răzbunare" faţă de Stalin şi faţă de conaţionalii acestuia, fapt care arată puternica mândrie locală gruzină. Acţiunile cu caracter antireligios au continuat însă netulburate, în 1960 fiind adoptat un nou Cod penal, prin care "orice activitate religioasă care ar afecta sănătatea şi drepturile cetăţenilor RSS Gruzine" era strict interzisă şi aspru pedepsită. Era o formulare vagă, care permitea orice abuz. În 1962, un nou patriarh, Efrem al II-lea, era ales. În condiţiile renunţării de către Hruşciov la măsurile sale aberante şi în contextul deschiderii ecumenice de care au beneficiat cultele din URSS după Congresul de la New Delhi, acesta a făcut eforturi pentru a restabili echilibrul în Biserică. Au fost reînfiinţate noi parohii, redeschise biserici şi şcoli teologice, au fost publicate Cărţile Sfinte şi alte materiale religioase. Cu toate acestea, situaţia Bisericii a rămas rea, comparativ cu cea de la începutul secolului al XX-lea, când existau peste 2.000 de parohii (acum erau oficial deschise numai 80!). Însă, la sfârşitul anilor â70, când situaţia părea aproape compromisă, se dezvoltă în Gruzia o puternică mişcare naţionalistă, generată de tineri care nu au avut parte de învăţământ religios, dar care considerau limba şi Biserica georgiană drept tezaure ale patrimoniului identitar georgian. În 1977, în fruntea Bisericii georgiene este ales Ilia al II-lea, care devine, alături de Zviad Gamsahurdia, unul dintre liderii mişcării naţionale georgiene. În pastorala de Crăciun din anul 1980, Ilia al II-lea a vorbit deschis despre necesitatea păstrării limbii gruzine şi a credinţei creştine ca fundamente ale prezervării identităţii naţionale. Ca urmare, tot mai mulţi gruzini încep să participe la marile sărbători religioase, care devin momente de afirmare a identităţii naţionale. Astfel, cu sprijinul Bisericii, Georgia renaşte ca stat independent în 1991, iar autorităţile georgiene recunosc oficial rolul major al Bisericii în istoria naţională.