„La sfârşitul istoriei, puterea şi conştiinţa se vor întâlni“

Una dintre cele mai semnificative dezbateri în domeniul relaţiilor internaţionale priveşte măsura în care comportamentul unui stat este influenţat de prezenţa normelor şi a instituţiilor sistemului internaţional. Paradigma realistă accentuează importanţa puterii şi a intereselor de stat în determinarea politicii naţiunilor. Pe de altă parte, internaţionaliştii liberali evidenţiază modele de comportament în sistemul de stat pe care realismul nu le poate explica. Ei susţin că recunoaşterea importanţei pe care o au puterea şi interesele în politica naţiunilor nu poate permite umbrirea existenţei unor reguli de comportament statornice şi identificabile ale sistemului internaţional.

Normele morale internaţionale sunt reguli de comportament identificabile, care obligă statele să întreprindă anumite acţiuni şi să evite altele. Ele s-au format prin intermediul reţelelor internaţionale şi politice transnaţionale şi au fost acceptate consensual de majoritatea statelor lumii. Întrebarea dacă normele morale internaţionale influenţează luarea deciziilor de politică externă într-un mod substanţial îşi poate găsi răspunsul prin recurgerea la un studiu de caz, şi anume politica externă americană. Un răspuns afirmativ în acest sens este oferit de internaţionaliştii liberali, care îşi bazează argumentaţia pe evidenţierea a trei mecanisme prin intermediul cărora normele morale sunt capabile să influenţeze relaţiile internaţionale: conştiinţa celor ce iau deciziile în stat; influenţa opiniei publice interne şi presiunile asupra reputaţiei inlernaţionle. În ceea ce priveşte cel de-al doilea mecanism, studii recente au arătat că există o relaţie cauzală semnificativă între preferinţele statornice ale maselor şi ale elitelor în problemele de politică externă şi realizarea politicii externe americane. În special doi factori creează mijloace solide pentru influenţarea internă în favoarea respectării normelor morale internaţionale. Primul este nevoia preşedintelui de a obţine ceea ce este denumită „legitimitate politică“ pentru iniţiativele sale în domeniul relaţiilor internaţionale. Obţinerea „legitimităţii politice“ presupune ca preşedintele să convingă opinia publică şi Congresul că are un program politic bine conceput, cu obiective dezirabile, că programul este consecvent cu valorile naţionale fundamentale şi nu în ultimul rând că preşedintele ştie cum să atingă obiectivele propuse. Programele politice ce conţin stategii sau tactici care încalcă normele morale internaţionale ameninţă legitimitatea politică şi îşi pot limita astfel drastic sprijinul din partea Congresului, mass-mediei sau al maselor largi. Al doilea factor ce oferă un mijloc prin care normele morale internaţionale pot influenţa definirea politicii externe constă în dorinţa preşedintelui de a-şi menţine popularitatea, fie din considerente electorale, fie din cauza orgoliului de a rămâne cu o faimă bună în istorie. Astfel, o încălcare amplu mediatizată a unei norme morale internaţionale de către un preşedinte îi poate strica imaginea publică, în timp ce exemplul amplu mediatizat al unui preşedinte ce urmează o normă morală internaţională îi poate îmbunătăţi imaginea publică. Mecanismul de modificare a politicilor Datorită acestei realităţi este posibil ca grupurile interne să se mobilizeze în jurul unei norme morale internaţionale şi exercitând presiuni asupra preşedintelui sau Congresului să determine schimbarea politicii externe americane. Există trei etape într-un astfel de proces de mobilizare: grupul ce se mobilizează face caz de faptul că o normă morală internaţională a fost încălcată, pentru a capta şi alte grupuri într-o coaliţie ce va stărui asupra unei schimbări în politica externă existentă. Dacă această coaliţie poate genera o presiune suficientă şi dacă reuşeşte să caracterizeze problema, în conştiinţa publică ca fiind o violare a unei norme morale internaţionale, atunci administraţia sau Congresul va începe să acorde atenţie respectivei probleme. Existenţa unei astfel de coaliţii puternice poate conferi preşedintelui sau Congresului imbolduri pentru a conforma politica externă americană normelor morale internaţionale, în special atunci când ameninţă legitimitatea celor mai importante programe politice sau chiar reputaţia morală a preşedintelui însuşi. Deciziile americanilor din noiembrie 1969 Dorinţa preşedintelui şi a reprezentanţilor din Congres de a fi realeşi şi de a-şi menţine popularitatea creează o punte de legătură între normele morale internaţionale şi comportamentul statului dispus să respecte normele. Această cale de legătură poate fi pusă în funcţiune prin eforturile grupurilor interne de a întări sprijinul normelor morale internaţionale şi de a ameninţa legitimitatea politică, reputaţia sau sprijinul de care se bucură preşedintele. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul războiului chimic şi biologic. În noiembrie 1969, preşedintele Nixon anunţa o serie de decizii politice cu privire la problema războiului chimic şi biologic. Nixon afirma că Statele Unite îşi vor distruge unilateral stocurile de arme biologice, se vor angaja oficial să nu iniţieze utilizarea armelor chimice în război şi vor declanşa procedura de ratificare a Protocolului de la Geneva din 1925, protocol ce interzicea folosirea neprovocată, în luptă, atât a armelor biologice, cât şi a celor chimice. Abordările tradiţionale asupra relaţiilor internaţionale, bazate pe motivaţia interesului, au o mare dificultate în a explica această importantă schimbare a politicii SUA. În plus, şefii reuniţi ai Statului Major se opuseseră consecvent unor astfel de măsuri, pentru că, prin ele, Statele Unite ar fi fost lipsite de sisteme de armament potenţial însemnate şi pentru că angajarea unilaterală de a nu folosi fără provocare arme chimice şi biologice ar fi putut foarte bine să constituie un precedent pe care alte naţiuni l-ar fi putut invoca şi pentru alte categorii de arme (de ex. cele nucleare). Schimbarea substanţială a politicii SUA Dar existenţa unei norme morale internaţionale viguroase împotriva utilizării acestor arme a permis unui mic grup de oameni de ştiinţă, jurnalişti şi membri ai Congresului, să creeze o presiune semnificativă, de ordin politic, asupra administraţiei Nixon în vederea schimbării politicii SUA. Folosirea gazelor lacrimogene de către trupele americane în Vietnam şi o creştere însemnată, la sfârşitul anilor â60, a cheltuielilor pentru producerea şi dezvoltarea armelor chimice şi biologice, creaseră despre Statele Unite, în opinia publică americană, imaginea unui participant foarte nehotărât la efortul mondial de limitare a răspândirii armelor chimice. Oponenţii politicii SUA privind războiul chimic şi biologic s-au folosit de această imagine pentru a susţine că, în 1969, Statele Unite se aflau faţă în faţă cu o opţiune morală fundamentală: să-şi schimbe politica pentru a o face conformă cu litera şi spiritul normei morale internaţionale privind interzicerea războiului chimic şi biologic, normă ce apăruse în urma primului război mondial, sau să-şi continue şovăiala istorică în ceea ce priveşte susţinerea, atât prin tratate, cât şi în practică, a acestei norme. Confruntată cu această necesitate evidentă de a opta, opinia publică a elitelor americane, ca şi majoritatea din Congres, au ajuns să pledeze pentru o schimbare substanţială a politicii SUA. Coaliţia împotriva armelor chimice şi biologice Este important de subliniat rolul comunităţii ştiinţifice, al mass-mediei, al congresmanului McCarthy în procesul de luare a deciziei ce a dus la schimbarea politicii americane privind războiul chimic şi biologic. Matthew Meselson (profesor de biologie la Harvard şi consilier de specialitate la Agenţia pentru Controlul Armamentului şi pentru Dezarmare) şi Joshua Lederberg (profesor la Universitatea din Stanford şi laureat al premiului Nobel pentru genetică) au constituit avangarda unui efort de a concentra opinia publică asupra naturii armelor chimice şi biologice şi asupra pericolelor pe care războiul chimic şi biologic le punea umanităţii. Meselson şi Lederberg au fost ajutaţi de reporterul Seymour Hersh, care a popularizat problema războiului chimic şi biologic, făcând cunoscută şi inteligibilă unui public larg politica SUA în această privinţă. Lucrarea lui Hersh a fost cea care a stimulat documentarele CBS şi NBC, care la rândul lor au introdus în casele americanilor ororile pe care le-ar putea produce războiul chimic şi biologic. Opera începută de Meselson, Lederberg şi Hersh a fost adusă în mijlocul procesului politic intern de congresmanul Richard McCarthy. Lucrând împreună, aceştia au mediatizat politica existentă a SUA, au arătat cum ea subminează norma morală de interzicere a războiului chimic şi biologic şi au organizat o coaliţie eficientă în Congres care să exercite presiuni pentru schimbare. Sacrificiul lui Nixon Administraţia Nixon, care se confrunta deja cu anumite probleme legate de credibilitatea sa morală din cauza războiului din Vietnam, a simţit că şi-ar putea îmbunătăţi reputaţia morală printr-o modificare a politicii referitoare la războiul chimic şi biologic. În plus, administraţia americană recunoştea că un refuz de a schimba practicile americane privind armele chimice şi biologice ar deschide calea unor permanente acuzaţii de indiferenţă fată de o problemă care avea o rezonanţă adâncă în opinia publică americană. Pe de altă parte, operarea schimbării în sensul dorit va atrage sporirea reputaţiei morale a administraţiei şi îi va oferi sprijin politic preşedintelui. Din aceste motive, Nixon a vrut să sacrifice modestele, dar nu mai puţin importantele interese de securitate, ce pledau împotriva schimbării radicale a poziţiei SUA faţă de problema războiului chimic şi biologic. Decalajele mari de putere fac imposibilă egalitatea În concluzie, acesta reprezintă doar unul dintre cazurile care relevă ideea că moralitatea internaţională influenţează comportamentul statal şi că acţionează pe căile conştiinţei, ale politicii interne şi presiunii asupra reputaţiei internaţionale. Este indiscutabil că relaţiile între state sunt guvernate de setea de putere, de dorinţa fiecărui stat de a-l domina pe celălalt, de dorinţa de a-şi apăra interesele naţionale, relaţii ce prefigurează un sistem competitiv. Este o iluzie, aşa cum arăta şi E. H. Carr, să crezi că fiecare stat „urmărind binele cel mai înalt pentru întrega lume, urmăreşte şi binele cel mai înalt şi pentru proprii lui cetăţeni şi viceversa“. Raţionamentul nu este corect, şi aceasta se datorează diversităţii intereselor naţionale care nu coincid. Decalajele mari de putere şi resurse fac imposibilă stabilirea unui sistem realist de drepturi şi obligaţii egalitare pentru statele-naţiuni. Pe de altă parte, însă, nici nu se poate nega la modul absolut orice influenţă a moralităţii în cadrul relaţiilor internaţionale. Până şi realiştii au trebuit să recunoască rolul important al normelor morale internaţionale, şi aceasta întrucât normele sunt stabilite consensual de majoritatea cetăţenilor naţiunilor care vor putea (chiar dacă şi numai într-o anumită măsură) impune respectarea lor, apoi naţiunile se îngrijesc de reputaţia lor şi nu vor să fie etichetate ca „imorale“ în sistemul internaţional. Chiar realiştii Niebuhr şi Carr concluzionau: „la sfârşitul istoriei, politica va fi un teritoriu unde conştiinţa şi puterea se vor întâlni, unde factorii etici şi coercitivi ai vieţii umane se vor întrepătrunde şi vor înlătura compromisurile lor provizorii şi instabile. Compromisurile, ca soluţii ale diferilelor probleme umane, vor rămâne provizorii şi instabile. Dar este o parte esenţială a oricărui compromis faptul că ambii factori vor fi luaţi în seamă“. (n.r. - titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)