La Vatra Dornei, o clădire-simbol dezmorțește orașul

Uneori, orașele își pierd strălucirea, vitalitatea și rătăcesc spre sine pe căi spinoase. Se întâmplă însă că, la un moment dat, ceva sau cineva provi­dențial le scoate din amorțire, rotește cheița schimbării. În jurul acelui ceva reușesc să se redefinească. E și cazul poveștii din acest reportaj.

După câțiva ani de absență, atrasă de curiozitatea de a vedea miraculoasa re­aducere la viață a clădirii-simbol a orașului, am ajuns la Vatra Dornei. La ultima vizită, avusesem sentimentul apăsător al unei lumi care ruginește - fațadele clădirilor erau tot mai degradate, străzile într-un continuu șantier, hotelurile, mai ales cele ridicate în plină eră comunistă, nerenovate de multă vreme, păreau niște prezențe bizare, peisajul urban dezordonat, clădiri construite haotic și kitsch arhitectural din belșug. Am regăsit orașul mai luminos decât îl lăsasem. Câteva clădiri particulare din micul centru și-au înnoit înfățișarea; la fel, Primăria. Străzile arată în sfârșit onorabil. Încă sunt multe de făcut, dar orașul pare că respiră mai bine; s-a dezmorțit ca un pom care-și întinde ramurile, primăvara, să-și pună seva în mișcare. Și peste toate, în fața Dornei care-și curge necontenit valurile, Palatul Dornelor sau Cazinoul Băilor, așa cum i s-a împământenit denumirea mai ales în perioada comunistă. O siluetă albă, imaculată, elegantă ca veacul din care vine.

Văzusem clădirea în nenumărate rânduri, mai degradată de la un an la altul, încât creșteau copaci în sălile rămase fără tavan. Ca toată lumea, îmi pierdusem speranța că va mai fi salvată. Însă proiectul de restaurare finanțat prin fonduri europene și prin contribuția Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, în a cărei proprietate se află, a făcut acest lucru posibil. Orașul a primit înapoi, într-o formă care să mai dăinuie încă măcar 100 de ani, o emblemă a patrimoniului arhitectural și balnear al zonei.

Deși inaugurată de mai puțin de un an, clădirea e, deja, un cata­li­zator pentru oraș. În șase luni, au vizitat-o 30.000 de turiști.

În spațiile sale s-au desfășurat campionate, întâlniri naționale ale profesioniștilor din anumite domenii (Forumul economic, Întâlnirea restauratorilor din România), care au fixat orașul pe harta evenimentelor de anvergură. A fost gura aceea de oxigen de care era nevoie, generând sute de locuri de cazare, bani intrați în economia locală, adică dezvoltare. Iar pentru comunitate viitorul își poate netezi contururile, când aici, acasă, lucrurile se pun în mișcare. „Clădirea n-a fost construită ca muzeu, ci ca un spațiu în care oamenii să se întâlnească și să se bucure și ea reușește lucrul ăsta. Vom face muzeu până la limita în care nu vom obtura nimic din funcțiunile clădirii de a se întâlni oamenii în ea. Viitorul ei este de centru de conferințe, dar are această activitate muzeală care e onorantă și care va exista în continuare”, spune părintele Gabriel Herea, inspector eparhial în cadrul Sectorului monumente, patrimoniu și arhitectură bisericească al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

În jurul Palatului Dornelor, redat zonei în cea mai bună formă de restaurare de care a beneficiat vreodată, orașul începe să-și re­scrie povestea, se reconfigurează.

Călătorie în veacul XIX

Ne întoarcem preț de câteva rânduri în istorie, să înțelegem timpul din care această clădire vine. La 1870, Fondul Bisericesc Român din Bucovina a cumpărat Băile Dorna și dreptul de proprietate asupra apelor minerale. Amenajările destinate curei erau rudimentare și trebuiau refăcute pentru a ajunge la un nivel similar celor din Europa. În 1879, repre­zentanții Primăriei orașului, ai Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, ca proprietar al băilor, și ai Guvernului imperial au discutat despre această necesară înnoire, dar şi despre construirea unei clădiri destinate socializării, pentru care tradiția locală spune că ar fi insistat primarul de atunci, Vasile Deac. „În primă fază, stațiunea se baza pe vile mici. Au fost și vile mari, unele încă mai există și astăzi, din păcate nerestaurate. În 1947, când a fost desființat, Fondul Bisericesc era intabulat cu peste 150 de clădiri în Vatra Dornei. Acești beneficiari de cură și de sănătate care veneau locuiau împrăștiați prin oraș. Stațiunea ajunsese la un nivel de dezvoltare încât era nevoie de un spațiu public de socializare. Asta presupunea o investiție, presupunea apariția unei clădiri-simbol. Acesta e mobilul apariției acestei clădiri. Iar problema nu era atât de natură financiară, pentru că Fondul avea bani, însă nu se puteau face cheltuieli foarte mari fără aprobarea Guvernului imperial. Primarul Vasile Deac a obținut într-o audiență la împărat susținerea proiectului Fondului Bisericesc”, explică părintele Herea.

Proiectul fusese foarte bine întocmit de echipele de arhitecți cu care Fondul Bisericesc lucrase la construirea unei suite de biserici spectaculoase în zona Bucovinei - la Pojorâta, Șerbăuți, Frătăuții Noi, Cajvana și în alte locuri. A fost supus aprobării Guvernului imperial de la Viena în 1883, iar în 1886, cu prilejul audienței la împăratul Franz Joseph a primarului Deac, proiectul a fost aprobat și, odată cu acesta, a fost avizată pozitiv și dezvoltarea urbanistică a localității.

O reușită din punct de vedere constructiv

În forma în care a fost construită, clădirea a fost avizată abia în anul 1895. A urmat etapa construirii sale, o reușită inginerească, ce uluiește și azi, și inaugurarea, în 10 iulie 1899, în prezența împăratului Franz Joseph și a moștenitorului tronului, Franz Ferdinand, cel care, 15 ani mai târziu, avea să fie asasinat la Sarajevo.

Construită pe malul Dornei, în apropierea izvoarelor ce făcuseră locul atât de cunoscut, casa de cură a fost opera arhitectului vienez Peter von Brang. Lucrările au început în 1896 și s-au încheiat în 1898. La sfârșit de secol XIX, când nici tehnica, nici materialele nu erau atât de evoluate, constructorii au știut să răspundă unor provocări locale serioase: clima rece a zonei și neastâmpărul apelor de pe versantul din spate care-și croiau drum, pe sub edificiu, spre râul Dorna.

În scurtă vreme, scopul în care fusese construită a fost atins: prestigiul stațiunii a crescut, atât în imperiu, cât și în afara acestuia. Cei veniți la băi găseau în interiorul saloanelor elegante spații în care puteau socializa, puteau servi o cafea, puteau viziona spectacole ori dansa. Era locul care anima orașul. Era, în același timp, cea mai impunătoare și elegantă clădire din Bucovina.

A continuat să aibă acest rol până în anul 1947, când a fost naționalizată, iar propaganda comunistă a aruncat și asupra istoriei și destinației sale anatema „clasei burgheze asupritoare”. „Nu a fost niciodată cazinou, cum au fost cele din Sinaia sau Constanța. Ca să fi fost cazinou, trebuia să fi existat o bancă. Nu a fost cazul. Într-un ziar din epocă, din București, am găsit anunțul din săptămâna inaugurării clădirii. Nu este folosită denumirea de cazinou, ci de «casă de cură», așa cum apare și în vederi. Denumirea de cazinou a fost preluată prin mimetism și au fost perioade în care s-a numit așa. Când a fost înscrisă în lista monumentelor istorice, au fugit de denumirile care erau îna­inte și așa s-a fixat denumirea de cazinou”, explică părintele ­Gabriel Herea.

În decursul timpului, clădirea a avut multiple denumiri și destinații. Însă toate au fost legate de turismul balnear și de rolul său cultural în comunitate: casă de cură, pavilion central, pavilion muncitoresc, cantina turiștilor, ­biblioteca orașului.

Simbol al arhitecturii din Bucovina

Construit în stil eclectic, influențat de romantismul german, edificiul are o grație care îl particularizează: e somptuos, dar nu încărcat cu elemente decorative, denotă un anumit echilibru, o acuratețe a liniei construcției și a așezării sale în peisajul urban.

În urma cercetărilor documentelor epocii, într-un studiu aflat în lucru, părintele Gabriel Herea apreciază că eticheta de „perlă a Fondului Bisericesc” este explicabilă prin așezarea sa în contextul în care a apărut. „Clădirea e valoroasă pe două direcții - pentru că ne leagă cu Europa și ne leagă cu acel Guvern și cu acel context imperial și pentru că face parte dintr-un context bucovinean. În aceeași perioadă, Fondul a construit și multe biserici care epatează; fiecare iese din context și creează un context propriu. În acest sens, palatul de la Dorna era perla regiunii. Clădirea și bisericile au fost pe aceeași irumpere arhitecturală”, susține pr. Herea.

Cea mai bună restaurare din istoria sa

Ciprian Muscă, responsabilul financiar al proiectului de reabilitare „Cazinoul Băilor” din Vatra Dornei, e omul care știe fiecare centimetru al clădirii. Cei patru ani (2019-2023), cât a durat execuția propriu-zisă a lucrărilor, au fost încărcați de tensiune: „Vă spun sincer că de fiecare dată când suna telefonul și era cineva din șantier, mă luau emoțiile, pentru că în spatele fiecărui zid desfăcut ne loveam de câte altceva și asta înseamna alți bani. Finanțarea europeană a fost de 5 milioane de euro, la care s-a adăugat co-finan­țarea din partea arhiepiscopiei de aproape 2 milioane de euro. Aceste 2 milioane de euro nu au putut fi prevăzute nici de expertiză; nu a putut nimeni să prevadă cât de degradată era, de fapt, clădirea, și cheltuielile care aveau să se mai ivească”.

Suntem în sala de festivități, cel mai spectaculos spațiu al clădirii și, povestindu-mi avatarurile restaurării, retrăiește emoțiile acelei perioade, dar are și satisfacția lucrului bine făcut. A fost nevoie de dedicare și de mult curaj din partea tuturor celor care au lucrat pentru a salva o clădire foarte ­fragilizată în 30 de ani de abandon total. „În 1988, regimul comunist a dorit s-o reabiliteze. Nu am găsit nimic scris, dar oamenii vremii spun că Nicolae Ceaușescu ar fi dorit să-și petreacă revelionul din anul 1989 aici. Nu s-a mai întâmplat asta, dar nici reabilitarea nu s-a mai finalizat. Dacă nu ar fi fost proiectul nostru, viitorul clădirii ar fi fost demolarea. Am găsit-o în precolaps. Singura structură în picioare era corpul central, la care se lucrase înainte de ‘90. Principala cauză a degradării au fost apele din subsol. Drenurile au fost făcute doar parțial și nu au fost legate cu râul Dorna. Practic, toată apa care se strânge între munte și râul Dorna s-a scurs în subsolul cazinoului. În perioada în care strângeam date, am găsit apă în subsol și de un metru, un metru și jumătate”, povestește inginerul.

Cea mai complicată parte a procesului de reabilitare a fost cea de drenare a apei din zona cazinoului și din subsolul clădirii. Pentru că în anii socialismului, când albia râului Dorna a fost regularizată, s-a construit un parapete de beton pentru a întări malul dinspre ­cazinou, care însă împiedica scurgerea naturală a izvoarelor minerale din parc în râul Dorna. Așa că apele se opreau în subsolul edificiului. „Pentru clădire, rămân o provocare continuă mentenanța și funcționalitatea completă a sistemului de drenuri, în așa fel încât apa să fie evacuată în Dorna, clădirea să fie complet uscată”.

Coborâm în subsolul în care în timpul lucrărilor de reabilitare nu se putea intra decât cu cizme-șold. E de nerecunoscut azi. Sistemul de iluminare, eleganța pe care o conferă arcadele de cărămidă migălos recuperate pun în valoare un spațiu generos, destinat expo­zițiilor și întâlnirilor culturale. Aici pot fi admirate și câteva dintre ornamentele originale, pe care muncitorii le-au găsit sub ape. Frânturi din istoria clădirii.

„Norocul nostru a fost că am găsit arhitectul care a făcut lucrările din 1989, pe domnul Cristian Rânjă, care a avut disponibilitatea de a-și vedea terminat proiectul. El a avut toate desenele de atunci și s-a reușit ca tot ce am făcut să fie identic cu ceea ce a fost. Mai mult, l-am găsit și pe artistul plastic Alexandru Siminic, care avea inclusiv parte din ornamente făcute și ținute în atelier și care a refăcut, la fel cum erau, toate ornamentele decorative”, spune ­Ciprian Muscă.

Un loc al întâlnirii

E amiază și Palatul Dornelor pare o oglindă în care se uită norii alburii de deasupra râului. Turiștii se opresc, admiră arhitectura, se fotografiază pe treptele de la intrare de parcă au regăsit un vechi prieten. „Clădirea în sine e un exponat. Noi, dornenii, nu ne gândeam că vom trăi să vedem clădirea așa cum a fost cândva. Odată cu inaugurarea clădirii, chiar simțim că s-a aglomerat un pic orașul și ne bucurăm”, îmi spune părintele Bogdan Țarcă, directorul Centrului muzeal „Cazinoul Băilor”. „M-am bucurat să văd organizate aici evenimente interna­ționale. Acesta este și rolul acestui edificiu - să creeze, mai departe, plusvaloare și să dezvolte zona. Ne-am bucurat, de asemenea, că după acest proiect admi­nistrația locală a început să depună proiecte europene, din dorința de a construi în jurul cazinoului o infrastructură care să-l pună în valoare”, completează și inginerul Ciprian Muscă.

Azi, clădirea găzduiește un centru muzeal, are spații expozi­ționale, dar mai ales spații destinate întâlnirilor, conferințelor, eve­nimentelor din sfera cultural-educațională. Sălile au fost deja puse în valoare prin expo­ziția din ciclurile „Parabolele Mântuitorului” și „Libertate, te iubim!” ale Elenei Murariu, unul dintre cei mai cunoscuți pictori și iconari români contemporani, precum și prin expoziția „Simboluri tradiționale scrise pe ouăle încondeiate din Bucovina”, ce cuprinde 149 de piese, în parte încondeiate de profesoara Lucreția Hariuc, aflate în colecția părintelui Gabriel Herea.

În cei 125 de ani de existență, clădirea a însemnat o marcă a locului și a regiunii. Restaurarea și reintegrarea sa în viața comu­nității reprezintă o poveste despre cum se pot reinventa, împreună, un brand și un oraș.