Lacrimile și pocăința la Sfântul Simeon Noul Teolog

În cercetarea tematică, ar fi destul de dificil de trasat o linie de demarcație între ascetica și mistica simeoniană, de vreme ce Sfântul Simeon Noul Teolog abordează mereu teme de ascetică în dimensiunea lor mistică și teme de mistică în legătura lor cu practica ascetică. Viziunea ascetică simeoniană este de sorginte monahală și indirect datorează foarte mult tradiției monahismului studit răsăritean anterioară lui. În aceste rânduri vor fi analizate câteva dintre aspectele de bază ale asceticii și misticii simeoniene, urmărindu-se evidențierea legăturii dintre ele și tradiția patristică.

Tema lacrimilor și a pocăinței va fi una dintre singurele teme ascetice analizate în aceste rânduri. Următoarele trăsături sunt legate de mistica simeo­niană și reprezintă cele mai importante elemente ale doctrinei și spiritualității sale.

Tema lacrimilor în opera Sfântului Simeon a fost discutată atunci când mai mulți teologi au interpretat viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog cu privire la versetul: „Fericiți cei ce plâng...” (Matei 5, 4). Învățătura simeoniană despre lacrimi are un anumit fond tradițional, deoarece se bazează pe texte scripturistice, corespunde ideilor lui Simeon Evlaviosul și practicii ascetice specifice monahismului studit răsăritean și este strâns legată de Sfintele Taine ale Bisericii, mai ales Sfântul Botez și Sfânta Euharistie.

Cu privire la tema pocăinței, Mitropolitul Ilarion Alfeyev spunea: „Sfântul Simeon vorbește despre neîncetata pocăință și frângerea inimii, despre pocăința continuă, despre plânsul de toată ziua și de toată noaptea, despre pocăința continuă și neîntreruptă. Sfântul Simeon spune că nu este de ajuns să ne pocăim o singură dată, ci trebuie să plângem în fiecare zi și neîncetat până la moarte” (Ilarion Alfeyev, Sfântul Simeon Noul Teolog și tradiția ortodoxă, Ed. Sofia, București, 2010, p. 255). În aceeași direcție, Vasili Krivochein spunea: „Sfântul Simeon vorbește foarte mult despre pocăință în scrierile sale și, ca întotdeauna, el găsește cuvinte și accente sfâșietoare, mișcă­toare și personale pentru a o descrie, în ea însăși sau în roadele pe care ea le poartă. Pocăința este necesară pentru toată lumea deoarece toți au păcătuit și nu există păcate mici. Este nevoie de o pocăință personală pentru a dobândi viața veșnică, iar în acest sens de foarte multe ori Sfântul Simeon vorbește în mod constant despre roadele duhovnicești ale pocăinței. Pocăința șterge păcatele” (Vasili Krivochein, În lumina lui Hristos, pp. 67-68).

Sfântul Simeon spune că nu este de ajuns să ne pocăim o singură dată, ci trebuie să plângem: „Prin urmare, cel ce vrea să reteze patimile și să dobândească virtuțile, pe aceasta trebuie să o caute cu sârguință mai înainte de toate cele bune și decât toate virtuțile, fiindcă fără aceasta nu-și va vedea niciodată sufletul său curat; și dacă nu dobândește această curăție, negreșit nici trupul nu-l va avea curat. Fiindcă fără apă este cu neputință să fie spălată haina murdară și fără lacrimi este și mai cu neputință ca sufletul să se spele și să se curățească de pete și patimi. Să nu pretextăm pretexte păgubitoare de suflet și deșarte sau, mai bine zis, cu totul mincinoase și care duc la pierzare și să căutăm din tot sufletul această împărăteasă a virtuților. Căci cel ce o caută din tot sufletul o va afla sau mai degrabă, venind ea însăși, îl va găsi pe cel care o caută cu osteneală și chiar dacă va avea o inimă mai învârtoșată decât arama, decât fierul sau decât diamantul, de îndată ce vine, o face mai moale decât ceara. Fiindcă este un foc dumnezeiesc care destramă munții și stâncile, face netede toate, le face raiuri și preschimbă sufletele care primesc. Pentru că în mijlocul acestora se face izvor țâșnitor, apă a vieții care izvorăște și curge pururea și le udă din belșug și se scurge ca dintr-o cisternă peste cei de aproape și peste cei de departe și umple până peste margini sufletele care primesc cuvântul cu credință” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 4, p. 65). Plânsul neîncetat este necesar pentru mântuire, la fel cum a fi membru al Bisericii înseamnă că trebuie să fii botezat și să te împărtășești cu Sfântul Trup și Scumpul Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În alt text simeonian spune: „Părinților și fraților, bun lucru este pocăința și folosul care vine de la ea. Știind aceste lucruri, Cel ce știe pe toate dinainte, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru a zis: pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor. Vreți dar să învățați cum fără pocăință și fără o pocăință din suflet, așa cum o cere de la noi Cuvântul, este cu nepu­tință să ne mântuim?” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 5, p. 74). Pocăința pentru Sfântul Simeon nu este numai o datorie a monahului, ci ea este cu putință și celui care are soție și copii, slujitorilor, cel ce este bogat și prins în treburile acestei lumi trecătoare. Deci pocăința este cu putință tuturor oamenilor.

„Metodele de pocăință”

În abordarea sa despre lacrimi și pocăință, Sfântul Simeon Noul Teolog cunoștea foarte bine echivalentele patristice ale învățăturii sale și îi menționează pe Sfinții Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Isaac Sirul, Ioan Scărarul și Efrem Sirul: „Concepția simeoniană despre lacrimi pare extrem de apropiată de cea a lui Isaac Sirul, care și el vorbește despre plânsul permanent și neîntrerupt și în general atribuie lacrimilor un loc foarte important în învățătura sa ascetică, deci există evidente paralelisme între cei doi autori” (Ilarion Alfeyev, Sfântul Simeon Noul Teolog..., p. 256). Scrierile simeoniene conțin câteva recomandări practice referitoare la „metodele de pocăință”, aplicabile în principal de monahi. În cateheza a 30-a, Sfântul Simeon descrie profund modul prin care pot fi dobândite lacrimile și pocăința: „Și ascultă! Îți mai propun încă un alt mod de pocăință cu adevărat fierbinte, care-ți va da degrabă lacrimi și străpungere, mai cu seamă dacă ești împietrit la inimă, zăbavnic la plâns și fără străpungerea inimii. Dar ceea ce vreau să te sfătuiesc să nu-ți pară un lucru uimitor și neobișnuit pentru cei credincioși. Căci cel care după Botez se păzește pe sine însuși fără plată pentru Dumnezeu și păstrează fără prihană chipul Celui ce l-a făcut și plăsmuit, acela nu va avea nevoie de nimic altceva pentru întoarcerea sa la El, întrucât este în Dumnezeu. Dar cine s-a întinat pe sine însuși după aceasta prin fapte rele, transformându-și nebunește templul trupului său, casa lui Dumnezeu, în casă a plăcerilor, patimilor și a demonilor, acela are nevoie pentru pocăință nu numai de modul de care vreau să-ți vorbesc și spre care vreau să te sfătuiesc, ci și de alte multe metode și de gânduri de pocăință pentru a-L face milostiv pe Dumnezeu și a se întoarce la vrednicia dumnezeiască pe care a pierdut-o din pricina vieții păcătoase” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 30, pp. 317-318).

În continuare, Sfântul Simeon vorbește despre dulceața lacrimilor, pe care o gustă cei care se pocăiesc. Primele lacrimi sunt ale începătorilor, iar acestea sunt amare și triste, însă Dumnezeu preschimbă amărăciunea lacrimilor în dulceață. În cateheza a 23-a, Sfântul Simeon descrie condiția celui care a ajuns la acest ultim stadiu al pocăinței: „Va uita și de părinți și prieteni și nu-și va mai aținti ochii peste nici un om, nici nu se va întoarce cu fața aspră spre omul care-l blesteamă. Nu se va mai îngriji de averile sale sau de lucrurile sale, își va lăsa bogăția sa spre răpire celor ce vor. Pâine dulce nu va mânca fiindcă se va umple de amărăciune. Vin dulce nu va bea, deoarece chinul îi va fi săturare. Celor care îl cheamă la ospăț cu băutură le va răspunde cu mânie mare. Pe patul odihnei sale nu se va urca și se va rostogoli și târî pe pământ strigând cu glas mare și gemând, nefăcându-și nici o grijă de cei ce îl văd necăjindu-se sau de cei ce ascultă strigătul lui și-l bârfesc. Ochii săi vor fi pâraie, preferând să reverse apă de izvor decât să aducă vedere. Omul acela va ferici ca pe un înger orice om, iar pe cei ce sunt și pe cei ce au fost și pe cei ce nu au făcut încă cunoștință cu lumea, orice dobitoc și târâtoare ce se târăște pe pământ și are duh de viață le va ferici. Va socoti orice suflet ca pe unul singur și îl va respecta ca sfânt pentru Domnul și se va teme de tot ce este necurat. Nu va face deosebire între drept și nedrept, îi va avea pe toți deopotrivă, pe cei curați ca și pe cei necurați. El singur va fi despărțit de toată făptura de sub cer și va ședea pe gunoiul a nenumărate păcate și va fi cuprins de întunericul științei și al întristării, care nu are sfârșit” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 23, p. 248).

Curățirea și îndumnezeirea ca roade ale lacrimilor

Sfântul Simeon vorbește despre curățire și îndumnezeire ca roade ale lacrimilor. Prin frângerea inimii și prin lacrimi, omul lăuntric se curăță și se umple de lumina dumnezeiască și omul duhovnicesc devine întreg al Duhului Sfânt în duh umilit. Dacă nu avem durere și lacrimi, nu se află în noi pocăința adevărată, fără de care omul nu poate ajunge la smerenia duhovnicească, nu poate să se unească cu Duhul Sfânt prin curățire și să vină la cunoașterea și vederea lui Hristos Cel răstignit și înviat. În scrierile simeoniene, tema lacrimilor este legată de tema iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Simeon sugerează că atunci când omul trebuie să Îi poarte o asemenea iubire lui Dumnezeu, el intră în starea desăvârșită și îndată inima lui se mișcă în dragostea Lui și ochii săi varsă lacrimi cu îmbelșugare. Teologia simeoniană menționează și lacrimile de compasiune pentru ceilalți semeni și lacrimile rugătoare pentru toată lumea. Această compasiune trebuie să fie însoțită de o smerire de sine față de ceilalți oameni și toate făpturile, ca fiind binecuvântate și sfinte în comparație cu sine însuși: „Ochii săi vor fi pâraie, revărsând apă ca dintr-un izvor... Omul acela va ferici ca pe un înger orice om... și va ferici orice dobitoc și târâtoare pe pământ și are duh de viață... Va socoti orice suflet ca pe unul singur și-l va respecta ca sfânt pentru Domnul” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 23, p. 248). Tema lacrimilor este adesea strâns legată în viziunea Sfântului Simeon de tema vederii lui Dumnezeu. Acest fapt îl apropie de Sfântul Isaac Sirul și de Sfântul Grigorie Teologul. Una dintre cele mai frapante similarități cu cei doi autori se află în interpretarea dată de Sfinții Părinți versetului Matei 5, 4. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Fericiți sunt cei ce plâng pururea cu amar păcatele lor, pentru că Lumina îi va primi și le va preface lacrimile amare în dulceață. Fericiți cei care, strălucind de Lumina dumnezeiască, își văd neputința lor... că aceștia vor plânge pururea și vor fi spălați de valurile lacrimilor lor. Fericiți cei ce s-au apropiat de Lumina dumnezeiască și au intrat înăuntrul ei și s-au apropiat și s-au făcut întregi lumină... că nu vor mai plânge cu lacrimi amare” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri etice 10, pp. 332-333).

Atât la Sfântul Simeon, cât și la Sfântul Isaac Sirul, vărsarea lacrimilor și vederea lui Dumnezeu sunt simultane și sunt două laturi ale aceluiași proces de transformare și transfigurare treptată a persoanei umane. Lacrimile amare în teologia simeoniană sunt un mijloc de a ajunge la vederea lui Dumnezeu, iar când omul Îl vede pe Dumnezeu, lacrimile devin dulci. Pe această treaptă omul este curat cu inima, Îl vede pe Dumnezeu tot timpul, Îi contemplă descoperirile, vede lumina dumnezeiască și se face el însuși lumină. Omul nu mai varsă lacrimi amare, pentru că este mângâiat de Dumnezeu, însă lacrimile dulci curg atunci fără încetare, pentru că au devenit o parte integrantă a vieții mistice a omului: „Pocăința în viziunea simeoniană trebuie să fie totdeauna o stare permanentă a sufletului pentru ca omul să nu cadă. Numai că lacrimile dureroase ale pocă­inței, care sunt semnul autenticității ei, se transformă în dulcile lacrimi ale pocăinței. Sfântul Simeon rămâne pentru noi un mare propovăduitor al pocăinței, care cu râvna sa obișnuită duce pe creștini spre Hristos Dumnezeu Preamilostivul” (Vasili Krivochein, În lumina lui Hristos, p. 76).

Plânsul ca lucrare de fiecare zi și de fiecare noapte

„Frate, fără lacrimi să nu te cumineci vreodată - auzind aceasta ascultătorii (și ei erau mulți, nu numai mireni, ci și monahi, dintre cei mai renumiți și slăviți pentru virtutea lor) s-au mirat de acest cuvânt și, uitându-se unii la alții, au spus într-un suflet și ca un singur glas, pe jumătate ironic: atunci să nu ne mai cuminecăm niciodată, ci să rămânem cu toții necuminecați! Auzind deci aceasta eu, nenorocitul și ticălosul și aducându-mi aminte în parte de cei ce spuneau aceasta și de cuvintele lor, cuprins fiind de durere, am plâns cu amar grăind în mine însumi întru durerea inimii mele așa: Oare aceștia au spus ceea ce spuneau având o astfel de dispoziție față de acest lucru și judecând într-adevăr și din tot sufletul lor că el este cu nepu­tință? Sau au râs oare de acest cuvânt, mai degrabă socotind că faptul de a plânge numai în vremea cuminecării e doar o mică ispravă? Fiindcă, negreșit, dacă nu va avea cineva înaintea lui Hristos Dumnezeu plânsul ca lucrare de fiecare zi și de fiecare noapte, acela nici atunci când va voi să se cuminece cu dumne­zeieștile Taine nu va putea plânge câtuși de puțin potrivit lui Dumnezeu, nici nu va putea vărsa picături de lacrimi. Căci cum ar putea veni cuiva așa ceva dacă nu printr-o economie negrăită sau din întâmplare, dintr-o cauză oarecare și doar rareori? Ceea ce nu mi se pare de mirare, când mulți plâng sau lăcrimează în chiar clipa ieșirii sufletului din trupul lor. Iar dacă aceștia socotesc că este negreșit cu neputință și acest lucru, atunci vai de neștiința lor, vai de nesim­țirea, vai de lipsa de minte și de nebunia celor ce grăiesc acestea, vai de nepăsarea și învârtoșarea lor! Căci dacă s-ar fi judecat ei înșiși, nu ar mai fi judecați de propriile lor cuvinte; dacă s-ar fi îngrijit de pocăință, nu ar mai fi proclamat vreodată sus și tare că acest lucru e cu neputință, iar dacă ar fi avut o făptuire roditoare, nu ar fi fost lipsiți cu totul de gustarea unui asemenea lucru bun, a unui asemenea dar al lui Dumnezeu; dacă ar fi dobândit frica de Dumnezeu în inima lor, ar fi dat mărturie că este cu putință și să plângi și să lăcrimezi nu numai în vremea împărtășirii cu dumnezeieștile Taine, ci și în tot ceasul” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 4, pp. 52-53).