Legea nescrisă a sfințirii sufletului copilăresc

Întotdeauna ne-au fascinat viețile sfintelor, mai ales când acestea au simțit încă din copilărie o chemare aparte față de iubirea lui Dumnezeu. Cum gândește oare un asemenea copil în devenire? Este el diferit de cei din generația lui sau de cele ulterioare? Rămâne potențialitatea sfințeniei actuală? Cum pot gestiona adulții atitudinea copiilor în fața provocărilor vieții, pentru a ne bucura pe mai departe de noi și noi modele de sfinți? Făcând o analiză a ceea ce avem și ceea ce trăim, cred că putem descoperi tainele copilului care transcende această lume.

În luna octombrie a fost sărbătorită Sfânta Cuvioasă Parascheva, foarte cinstită în întreaga țară, dar mai ales în Moldova, sărbătoare numită în popor „Vinerea Mare”. Moaștele sale se află de peste 350 de ani în cetatea Iașilor. Primele informații în limba română despre caracterul și idealurile ei de viață le găsim încă din anul 1643 în „Cartea românească de învățătură a Mitropolitului Varlaam”. Bunătatea și credința ei sunt asemănătoare cu cele ale Sfintei Mucenițe Paraschevi din Roma, fiind cunoscută prin determinarea cu care și-a stabilit idealul de viață. Numele ei vine din limba greacă „paraschevi” ce înseamnă „vineri” și a inspirat pe cei care ne-au încântat copilăria cu poveștile lor.

Copilul de odinioară, sfântul cinstit azi

Crescută într-o familie de neam bun și credincios, copila Parascheva a învățat de mică ce rol joacă credința, faptele bune, postul și rugăciunea în formarea unui caracter creștin. Aparent nimic deosebit pentru cei care încearcă și azi să transmită copiilor valori sănătoase de viață sau adevărate repere morale. Ea îmi atrage însă atenția, prin hotărârea cu care, la numai 10 ani, a dorit să aibă un alt ideal de viață, și anume acela de a-L urma pe Hristos. Cuvântul Evangheliei după Marcu 8, 34: „Oricine dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” a sensibilizat-o așa de tare, încât inima ei a decis să renunțe la joacă, la copilăria lipsită de griji și să pornească în necunoscut. La vârsta ei, în mod normal, copiii sunt timizi, indeciși, dependenți de gesturile de afectivitate ale părinților, nesiguri și fricoși. Este momentul debutului pubertății timpurii în care nu știu prea bine ce se întâmplă cu ei, ca trup și suflet; este timpul descoperirii de sine, al diferitelor capacități de relaționare, al rafinării gusturilor vestimentare și culinare etc.

În acest context, se pune întrebarea cum putea o fetiță atât de fragilă, atât de crudă sufletește, trupește și cognitiv, să renunțe la bunurile pe care le deținea, la viața comodă și lipsită de griji, în favoarea austerității și să îmbrățișeze necunoscutul? Ce destin a mânat-o să vadă dincolo de confortul imediat? Să fi fost această dorință o chemare lăuntrică mai rar întâlnită, un har special? Cert este că nu a fost o joacă sau un moft, pentru că și-a asumat în continuare responsabilitatea comportamentului său.

La vârsta de 15-16 ani, vârsta adolescenței mijlocii, părăsește casa părintească și încearcă să-și aline dorul după desăvârșire. Este perioada în care, ca orice tânără, dorește să aibă propria identitate. Nu este diferită cu nimic în acest sens. Are acel curaj de a înfrunta tristețea părinților și de a se desprinde de statutul său privilegiat. Visează să devină și ea mireasă, dar nu a oricui, oriunde și oricum. La scurtă vreme, împreună cu fratele ei, Eftimie, împarte averea săracilor și se retrage pentru a se nevoi cu post și rugăciune, concentrându-se pe viața duhovnicească. Gestionarea lucrurilor exterioare, dar și a propriilor emoții arată capacitatea ei de disciplinare, de hotărâre și de tărie psihică. Nimic nu a ade­me­nit-o, nici frumusețea trupească, nici bogățiile, nici dorința de putere sau de recunoaștere, de confirmare, așa cum poate se întâmplă cu o tânără de azi. A rămas mereu stăpână pe sine și, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, și-a împlinit visul. A trecut în Asia Mică, unde timp de cinci ani, așa cum se știe, s-a dedicat vieții spirituale la Biserica „Maicii Domnului” din Iraclia Pontului. Aici a dovedit că nu are o problemă cu respectarea regulilor, cu neînțelegerea condiției smerite. S-a manifestat mereu cu toleranță și răbdare; și-a controlat vorbele și gesturile pentru a nu aduce amărăciune sufletească nimănui.

Deprinderea maturității ei spirituale și comportamentale a avut ca sursă principală capacitatea ei naturală de a dialoga cu Dumnezeu prin rugăciune. Educația timpurie a părinților dădea acum rod. Cu siguranță că și ea a fost nevoită să facă față multor provocări. Cu toate acestea, rămâne pentru cei de azi o tânără care a știut ce vrea și poate fi luată drept model de curaj, de tenacitate și de credință vie. Ea a decis, cu ajutorul lui Dumnezeu, ce dorește, a gândit un plan de viață și s-a bucurat de el. Chiar dacă a trăit puțin, ea a fost împăcată cu sine, cu cei din jur și cu Dumnezeul care a insuflat-o să îi urmeze.

Copilul de azi, sfântul cinstit mâine

Mereu m-au impresionat sfinții care, de copii, au putut înțelege adevăratul sens al vieții pământești. Cred că această tipologie nu a dispărut, pentru că fiecare ființă are în ea această potențialitate. Depinde doar de accesarea ei într-un anumit moment al vieții și de provocările la care aceasta este supusă. Copilul de azi poate fi sfântul cinstit de mâine.

Se fac multe analize care atestă că, în prezent, copiii se confruntă cu mari probleme de concentrare, cu o oboseală excesivă, cu lipsa interesului și entuziasmului pentru anumite activități constructive, cu dificultatea de a respecta anumite reguli etc. Ei nu mai înțeleg rostul rugăciunii și al postului, considerându-le practici învechite sau demodate. Ce îi ține departe de darul lor, sfințenia?

Ar fi multe motive. O primă cauză poate fi lipsa unui model autentic în persoana părintelui, cum a fost în cazul Sfintei Cuvioase Parascheva, a dascălului sau a altei persoane care să activeze darul din el. O altă cauză ar fi slăbirea credinței și a obiceiurilor clar conturate, în care valorile morale să fie valorificate. Nu este de neglijat nici tratarea cu superficialitate a nevoilor autentice ale copilului, adică iubirea și protecția. Lipsa acestora îl aruncă în derivă sau în capcana plăcerilor simpliste și trecătoare: consum de tehnologie, de imagine, de mâncare etc. Compararea stupidă și permanentă cu ceea ce dețin alții alimentează în el, de asemenea, nesiguranța, anxietatea, devenind tentat să ia decizii imature. Și exemplele ar putea continua. În acest fel, se creează toate premisele ca el să se îndepărteze de activarea potențialului de sfințenie.

Dacă așa stau lucrurile, ce este de făcut, care sunt soluțiile salvatoare? Prima susținere, după cum am remarcat din viața Sfintei Parascheva, ar trebui să vină din partea familiei, apoi a celor care sunt responsabili indirect în educație: Biserica și societatea. Cu alte cuvinte, dacă vrem sfinți, trebuie să-i creștem cu blândețe, cu înțe­lep­ciune și răbdare. Numai așa se cucerește veșnicia. Efortul depus trebuie să fie unul comun și să aibă ca obiectiv măcar o singură intenție: dezvoltarea încrederii în sine. Este vorba despre cutezanța sau convingerea fermă că planul de viață poate fi aplicat.

Sfânta Cuvioasă Parascheva ne-a dovedit prin viața ei ce înseamnă să ai capacitatea de a stabili și susține relații, de a duce la bun sfârșit și în mod corespunzător anumite intenții și sarcini, de a gestiona situațiile noi și de a te baza pe propria judecată și pe propriile raționamente ancorate în valorile creștine. Și dacă am reuși să punem început bun măcar cu acest pas, atunci sufletul copilăresc s-ar sfinți și noi ne-am bucura că am contribuit la aceasta.