Libertatea călugărului vine din ascultare

 

În mănăstire lucrurile se aşază pe acest făgaş: ascultarea este cea care rodeşte virtutea în om. La început, la mănăstirea noastră (Putna) au existat două direcţii. Unii Părinţi susţineau că rugăciunea este mama virtuţilor, iar ceilalţi credeau că ascultarea este mai înaltă. Părintele stareţ a fost de partea celor din urmă. Am mers cu el în Sfântul Munte, trăia atunci părintele Dionisie Ignat de la Colciu, şi l-a întrebat: „Uite, părinte, am două direcţii în obşte. Ce să fac?“ Iar el a răspuns: „Ca să te poţi ruga ai nevoie de smerită cugetare şi aceasta se dă în dar celui ascultător“. Nu te poţi nevoi în nici un fel ca să o dobândeşti, nu îţi trebuie o tehnică anume, un efort special pentru a avea parte de acest dar. Efortul tău rămâne tăierea voii proprii, iar smerita cugetare ţi se dă în dar. Drept care ascultarea devine izvor al rugăciunii. Atunci nu numai că e un drum mai bun, ci o cale care o include şi determină rugăciunea.

 

Părintele Sofronie Saharov spune că în mănăstire călugării dobândesc un har pe care cei din lume nu au cum să-l dobândească. Cei din lume pot ajunge la rugăciunea neîncetată, la cea mai înaltă treaptă de rugăciune, dar harul acesta deosebit de care vorbea părintele Sofronie - curăţia minţii în Hristos - vine numai prin desăvârşirea ascultării în mănăstire. Şi el explică puţin cum se întâmplă lucrul acesta. În momentul în care eu vin şi mă pun în mâna părintelui duhovnicesc, îmi tai, cum spunea părintele Cleopa Ilie, voia, dar şi priceperea, începe mintea părintelui să o înlocuiască treptat pe a mea, să gândească el în locul meu.

 

Aceasta este a doua treaptă a ascultării. Primul nivel este cel trupesc, când te nevoieşti trupeşte şi faci un fel de ascultare să o numim orbească, automată, fără să-ţi pui problema în nici un fel de ce şi cum. Această ascultare o vedem în Pateric, când unui ucenic i se porunceşte de bătrânul său să planteze o varză cu rădăcina în sus, nu în pământ, cum ar fi fost firesc. 

 

Treapta a doua este ascultarea duhovnicească, în care părintele gândeşte în locul tău, iar ultima treaptă, a treia, este ascultarea de Dumnezeu, când, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2, 20). Aici mintea părintelui este înlocuită de mintea lui Hristos.

 

Atunci ajungi într-adevăr să împlineşti la perfecţie cuvântul lui Hristos din Evanghelie. Atunci guşti adevărata libertate, iar libertatea vine, în mod paradoxal, doar prin supunere. Când Domnul a venit pe pământ, a propus ca lege a gândirii paradoxul. A răsturnat toate modelele de gândire existente. Antinomia şi paradoxul sunt cele care definesc gândirea ortodoxă. După aceea, El a arătat lumii un alt om, cel creştin, care va urma propriul Său model, după chipul Său. Însă El nu a venit să se propună pe Sine ca Dumnezeu. Dacă e să luăm o pericopă evanghelică ce subliniază bine acest lucru, ar fi aceea când Hristos spune aşa: „Eu cum aud, judec, dar judecata Mea este dreaptă pentru că nu fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis“. Hristos ar fi putut să spună: „Judecata Mea este dreaptă pentru că sunt Dumnezeu“. Şi nimeni nu ar fi avut nimic de spus împotrivă. Ca Dumnezeu absolut, întreg, care a zis atunci când a venit pe pământ: „Eu şi Tatăl una suntem“ (Ioan 10, 30), Hristos avea tot dreptul să se pronunţe ca instanţă şi autoritate ultimă. Dar El nu face aşa, ci Se arată ascultător faţă de Tatăl. Pe toate le găsim în Evanghelia după Sfântul Ioan, care subliniază în multe rânduri ascultarea deplină a Fiului faţă de Tatăl.

 

În altă parte, tot la Ioan, Mântuitorul spune: „Iar Eu nu sunt singur, ci Eu şi Cel Care M-a trimis pe Mine, pentru că Eu pururea fac cele bineplăcute Lui“ (Ioan 8, 16;29). Aici remarcăm faptul că şederea împreună din veşnicie cu Tatăl se datorează nu numai deofiinţimii cu Acesta, faptului că este Dumnezeu adevărat, că are aceeaşi fire dumnezeiască întreagă, ci şi ascultării. Hristos ne propune modelul Său ca fiu ascultător. De aceea Sfântul Pavel scrie în Epistola către Romani: „Pe Acesta (pe Hristos) Dumnezeu L-a pus întâi-născut între mai mulţi fraţi“ (cf. Rom. 8, 29). El a venit ca un frate mai mare, arătându-ne cum să ne comportăm şi cum să stăm în faţa Tatălui, oferindu-ne ca pildă ascultarea Lui.

 

Arătând lucrul acesta, ne-a descoperit şi iubirea desăvârşită, că El face ascultare în deplină libertate şi iubire. „Cine Mă iubeşte păzeşte cuvântul Meu“ (Ioan 14, 23). „Cine primeşte pe cel pe care L-am trimis, pe Mine Mă primeşte. Şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine“ (Ioan 10, 40). Niciodată Hristos nu rămâne la El. Putea ca Dumnezeu ce era şi Fiu al lui Dumnezeu cu mandat de la Tatăl să spună: „Cei ce vă primesc pe voi, pe Mine mă primesc“. Punct. Şi totuşi, nu. El trimite mai sus, la Tatăl. Nu că Tatăl ar fi mai mare, ci că este Cel care M-a trimis. Prin aceasta Hristos ne spune: „Eu am venit aici ca să vă propun ascultarea“, care este o desăvârşire permanentă. Nimeni în Biserica Ortodoxă, vorbim despre oameni, nu are autoritate ultimă, fie el credincios, fie călugăr, preot, episcop. Fiecare se supune unei autorităţi. Şi patriarhul are un părinte duhovnicesc şi, la rândul lui, acesta are un alt părinte duhovnicesc. Este un şir, o înlănţuire care pare că nu se termină niciodată. Ea se termină doar în Dumnezeu Tatăl. Dar în Dumnezeu nu se termină nimic, cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa, avem parte de un urcuş continuu, din început spre un nou început care nu are sfârşit. E vorba de ceea ce numim epectază. Ascultarea este asemenea iubirii, nesfârşită. 

 

Ca să poţi realiza această transformare, trebuie să porneşti de la bun început cu acest gând, că dincolo de părintele tău sau la capătul firului este Însuşi Dumnezeu. Te supui unui părinte pentru că aşa consideri să te supui Însuşi lui Dumnezeu. Părinţii athoniţi contemporani, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, Sofronie Saharov, insistă pe un lucru care pare de neconceput pentru un ortodox, şi anume că de părintele tău trebuie să faci ascultare ca şi de Hristos, ca şi cum el ar fi Hristos.

 

E ca şi cum eu m-aş închina icoanei fără să mă gândesc că icoana în sine e o reprezentare. Mă închin icoanei ca lui Hristos. E un lucru de neimaginat. Şi se insistă pe aceasta. De ce? Pentru că Dumnezeu, când săvârşeşte un lucru, împrumută mâinile omului, ale preotului, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Atunci părintele îl înlocuieşte pe Hristos cu mandat de la El. Pentru o perioadă El e Hristos. Ca să poţi face ascultare deplină, ca să te poţi deşerta de cele ale tale, trebuie să asculţi de el ca de Hristos. Ştiind bineînţeles că faci ascultare de el pentru că aşa a zis Hristos. Părintele nu e Hristos, dar în momentul acela el e Hristos, cum spunem noi din încredinţare. Făcând aşa te poţi deşerta pe tine şi atunci, supunându-te unei autorităţi superioare, inviţi acea autoritate să ia hotărâri în locul tău. Ştii că acea autoritate vine cu o cunoştinţă superioară a lucrurilor, cunoştinţă care nu este din lumea aceasta. De multe ori, în mediul monahal, se foloseşte acest exerciţiu: „Uite peretele acesta, ce galben este“. Şi tu-l vezi că-i alb. În realitate el e alb. Dar părintele îţi zice: „Ce spui de peretele ăsta ce galben este?!“

 

Un călugăr ar trebui să răspundă: „Da, părinte, ce galben este!“ Şi mulţi m-au întrebat referitor la asta, chiar şi în facultate mi s-a pus întrebarea aceasta de un profesor: „Cum eviţi făţărnicia?“

 

Tu zici că peretele e galben pentru că aşa a spus părintele şi nu trebuie să-i calci cuvântul, dar tu-l socoţi alb în continuare. Atunci ce ascultare e aici? Doar că aşa spune el?

 

Ideea e alta. Cei care intră în mănăstire o fac având conştiinţa că sunt trupeşti, că sunt orbi, şi păşind pe calea ascultării devin duhovniceşti. Părintele e acela care este duhovnicesc şi el vede lucrurile aşa cum sunt ele în realitatea duhovnicească, nu în realitatea trupească. E ca şi cum am avea două planuri coexistente. Dar din aceste două planuri, noi, trupeşti fiind, nu-l vedem decât pe cel material, pe când pe cel duhovnicesc nu reuşim să-l vedem fiindcă nu avem ochi pentru el. De aceea ne încredinţăm ca nişte orbi unui văzător care ne duce de mână şi dacă el ne spune „mergi înainte!“, merg înainte pentru că eu nu ştiu altfel şi el ştie mai bine unde să mă ducă.

 

Părintele spunându-mi că peretele e galben, eu, în sinea mea, zic şi chiar aşa pot să-i şi răspund: „Aşa e, părinte, este galben. Dar prostul de mine îl vedeam alb“. Iar în inima mea eu voi gândi aşa: „Cât de înşelat pot să fiu şi cât de trupesc, că nu pot să trec de culoarea asta albă şi să nu văd peretele galben, aşa cum îl vede părintele!“ Şi de ce îl vede el galben? Pentru că aşa i-a spus Hristos. Aşa i-a arătat lui Hristos. 

 

Poate fratelui meu, peste cinci minute, stareţul îi va spune: „Vezi ce roşu e peretele acesta?“ El îl vede şi atunci roşu pentru că aşa i-a arătat Hristos, că e roşu pentru fratele acela.

 

Stareţul vede doar ceea ce-i arată Hristos şi Hristos îi arată numai ceea ce-mi este mie de folos. Pentru aceasta mă şi las cu totul în mâna lui, ştiind că aici Hristos hotărăşte, nu părintele. Părintele să vrea, şi nu mă poate înşela. Pentru că eu lui Hristos m-am făgăduit de la bun început. Şi legământul meu este între mine şi Hristos. Dar trupesc fiind, eu nu pot să iau legătura direct cu Hristos. Am nevoie şi de o reprezentare materială a Lui, am nevoie ca om trupesc ce sunt de o mângâiere, de un cuvânt auzit, de lucruri sensibile, pe care să le pot percepe. Acesta este stareţul în acel moment. În virtutea acestui rol al lui, el reuşeşte să-mi transmită mie imaginea, să-mi întipărească chipul lui Hristos în sufletul meu.

Cum spune Sfântul Pavel: „Fiii mei, pentru care sufăr din nou durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi“. Însă modelul cel mai bun de părinte duhovnicesc este Sfântul Ioan Botezătorul care are aceste cuvinte extraordinare: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“. Este ca şi cum eu mă uit la părintele meu silindu-mă să-L descopăr pe Hristos, iar părintele se sileşte să-L facă cât mai transparent pe Hristos în el. Părintele este fereastra prin care-l pot vedea pe Domnul. La început fereastra este opacă, dar asta din cauza mea, pentru că eu sunt trupesc şi nu pot să văd altceva.

 

Încet, încet, fereastra opacă se transformă în vitraliu, ca în final ea să se deschidă complet şi Hristos mi se va descoperi, duhovniceşte desigur.

 

Dacă acesta nu ţine permanent mintea îndreptată către Hristos şi uită că cel din faţa lui nu este Hristos, ci este trimis de Acela, se poate lega de om. Atunci el se va forma după chipul părintelui, şi nu după chipul lui Hristos. Ca duhovnici, aceeaşi ispită o întâmpinăm şi noi, ca să formăm ucenici după chipul nostru, şi nu după chipul şi asemănarea lui Hristos. Noi ar trebui să fim primii care descoperim această anomalie.

 

Trebuie ca permanent să ne punem în minte că ceea ce facem, o facem pentru Hristos. Un pas dacă-l facem, în mănăstire sau în lume, pentru Hristos. Ţie, Doamne îţi dedic, îţi supun toate acestea, paşii mei, ceea ce am şi sunt, pentru Tine sunt. Se naşte astfel o tensiune permanentă care nu trebuie să slăbească. Nevoinţa de a vedea dincolo de părinte pe Hristos. E ca şi cum acel geam de care v-am spus insistă să devină opac, dar tu mai tare te străduieşti să vezi ceva prin el. Şi făcând aşa, scapi de ispita aceasta.

 

Am sărit însă peste una din cele mai grosiere ispite, de care toată lumea ar trebui să fie conştientă, anume, cea a netăierii complete a voii noastre. Ţinem la priceperea noastră. Hai că voia noastră o mai tăiem, dar priceperea greu o tăiem. Să zicem că eu sunt un mare om de ştiinţă, foarte mare specialist în calculatoare. Vin în mănăstire şi părintele îmi spune: „Nu se face aşa. Trebuie să scoţi din priză asta“. Şi eu ştiu că dacă scot din priză, am stricat tot. Şi atunci încerc să-i explic părintelui, gândindu-mă că el nu are de unde să ştie lucrurile astea… Dar primesc replica: „Măi, tu nu înţelegi, trebuie să faci lucrul aşa!!!“ Şi până la urmă fac cum zice părintele. Dar greu. Greu îmi tai voia în cele în care consider că am dreptate. Şi asta înseamnă că nu mă golesc pe mine, şi deci mintea mea refuză să fie înlocuită de a părintelui mai întâi, şi de a lui Hristos apoi, aşa cum am zis mai devreme. Dacă nu ascult, eu mă pun deasupra celuilalt.

 

Coborârea mea este începutul cel bun. Lucrul pe care nu-l înţelegem este că noi trebuie să ne facem ca lutul în mâna olarului. Noi înţelegem expresia asta, des folosită în mănăstire numai printr-o caracteristică, anume că trebuie să ne lăsăm modelaţi, să fim moi, maleabili. Perfect adevărat, aceasta este esenţial, dar mai e un lucru de care e nevoie să ţinem seamă. Să nu uităm că la început lutul este amorf, n-are deci nici o formă şi de aceea se dă în mâna olarului, ca el să-i dea ce formă vrea el, să-i dea în sfârşit o formă, să arate în sfârşit a ceva. Pentru că la început el nu arată a nimic. Noi nu punem în minte gândul acesta că eu nu arăt a nimic. Dacă punem acest gând, că părintele trebuie să ne dea o formă, nu o altă formă, ci o formă, atunci am reuşit să prindem sensul cuvintelor începutul cel bun. Adică pornind de la zero. Asta înseamnă smerenie. Cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Eu încă nu socotesc să o fi cucerit şîndreptareaţ, însă una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus“ (Filip. 3:13-14).

 

Dacă nu facem aşa, nu ne putem tăia voia. Şi atunci cârtim. Nu e cădere mai mare pentru un călugăr decât cârtirea şi judecata. În Pravila bisericească, e un cuvânt care zice: „Dacă un călugăr a căzut în desfrânare este pentru că mai înainte a făcut ceva de s-a depărtat Duhul Sfânt de la el. Pentru că altminteri un monah nu poate să cadă în desfrânare“. Or, Duhul Sfânt se depărtează de la călugăr mai ales atunci când cârteşte, când iese din acea ocrotire a ascultării. Călugărul nu dă socoteală pentru nimic, ci numai pentru cele în care nu a ascultat. Dar când a ascultat, toată, dar absolut toată responsabilitatea se transferă părintelui. Deci atunci când cârteşti, practic intri în focul ispitei. În acest foc Hristos îţi întinde o cărare. Câtă vreme eşti pe drumul lui Hristos, poţi să mergi liniştit, fără să-ţi pese de focul aflat în stânga sau în dreapta. Dacă păşeşti afară de drum, te-ai ars.

 

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru. În momentul în care nu s-a mai uitat, n-a mai fost atent la Hristos, ci a luat aminte la valuri, s-a afundat în apă. S-a îndoit. Nu a avut încredere că drumul pe care îi poruncise Hristos să-l urmeze îl poate duce teafăr şi nevătămat la destinaţie. S-a speriat. Aceasta este ascultarea. Singurul pericol real al călugărului este voia sa proprie şi cârtirea. Cum zicea avva Dorotei: „Voia noastră este mai păgubitoare decât orice demon“. Să ne ferim de voia noastră mai rău decât de draci. Căci „cine îşi face voia“, spune Sfântul Ioan Scărarul, „îşi este sieşi mai mult decât un drac. Acela nu are nevoie de draci.“