Liiceanu: „Da, recunosc că am dorit să mă fac înţeles de cât mai multă lume“

Gabriel Liiceanu a spus că doreşte să se adreseze unui public cât mai larg şi că s-a plictisit să scrie studii de filosofie doar pentru câţiva colegi. Prezent la Cluj-Napoca, unde şi-a lansat cartea „Scrisori către fiul meu“, Gabriel Liiceanu a spus, într-un interviu acordat Mediafax, că, prin ultimele sale cărţi, îşi doreşte să aducă filosofia în casa fiecăruia, fără a o vulgariza.

Referitor la ultima sa carte, „Uşa interzisă“, în care autorul abordează genul epistolar, Gabriel Liiceanu spune că „fiecare om care se ocupă cu filosofia are de ales la un moment dat, în cariera lui, dacă vrea să comunice cu o comunitate universitară, extrem de restrânsă, care presupune că funcţionează cu un cod de domeniu deprins în ani de studiu, sau, dimpotrivă, simte nevoia să transforme gândurile filosofiei, să le toarne într-un limbaj accesibil unui public cât mai larg, dintr-o anume generozitate, pornind de la ideea că ceea ce ştie el merită împărtăşit şi altora. Dar, marea problemă a filosofilor a fost întotdeauna expresia pe care o aleg pentru a-şi putea formula gândul. Da, recunosc că am dorit să mă fac înţeles de cât mai multă lume şi că m-am plictisit să scriu studii bune pentru zece colegi, şi am simţit nevoia să intru într-un dialog cu mii, şi mii, cu zeci, sute de mii de oameni. A reuşi aşa ceva nu înseamnă a vulgariza filosofia, ci înseamnă doar a aduce ideile filosofiei în casa fiecăruia, e un pariu enorm, este greu să găseşti limita unde aluneci pe o pantă sau alta, fie pe linia ininteligibilului, pentru că te refugiezi din nou în limbajul dificil al filosofiei, fie pe linia facilităţii sau a vulgarităţii. A găsi echilibrul între aceste două primejdii este abilitatea unui autor care reuşeşte să vorbească dinlăuntrul filosofiei pentru zeci de mii de oameni“. Întrebat fiind dacă nu este riscant genul de expunere din „Uşa interzisă“ şi din „Scrisori către fiul meu“, Gabriel Liiceanu a spus că „e o ipocrizie care funcţionează. Oamenii care te vor asalta cu critica lor, pentru că ai călcat pe un teren al indiscreţiei, al impudorii, uită că ceea ce se petrece în viaţa fiecăruia dintre noi «mestecă» clipă de clipă intimitatea fiecăruia dintre noi. A nu accepta că problemele cele mai importante ale vieţii noastre sunt probleme care ţin de intimitatea gândirii, de intimitate trupului, de întruparea spiritului într-un trup, de faptul că problemele care ne procupă pe toţi sunt problemele morţii, ale iubirii, ale suferinţei, ale întâlnirii cu celălalt, şi că astea sunt problemele care îi interesează pe oameni este o formă de ipocrizie. Bucuria mea este să constat că, atunci când vorbeşti despre ceea ce pare extrem de personal, se dovedeşte a fi interesant pentru o masă mare oameni. Este un paradox care se explică simplu. Nouă ni se pare că suntem extrem de diferiţi, dar, în fondul nostru, suntem foarte asemănători ca oameni şi problemele care sunt acut ale fiecăruia sunt, de fapt, acut ale tuturor“. Gabriel Liiceanu recunoaşte faptul că fiul din carte poate fi oricine, că e un personaj literar inventat: „El este o ficţiune. Cine se grăbeşte să refacă biografia mea sau a fiului meu prin aceste epistole va greşi, va încălca o convenţie literară elementară, şi ca să-l fac să înţeleagă mai bine ce înseamnă această convenţie îl rog să se gândească cum citeşte un cititor din Norvegia o carte ca asta, care-l nu-l cunoaşte pe Gabriel Liiceanu, cu biografia lui, care nu-l cunoaşte pe fiul meu, care a apărut într-o emisiune la televizor de popularizare, de mare audienţă, deci îl ştiu, ci pur şi simplu ne-ar lua pe amândoi ca personaje literare, ceea ce, până la urmă, suntem“.