Limita înțelegerii
Există o primejdie specifică oamenilor care citesc mult și înțeleg. Este senzația că pricepi lucrurile mai bine decât ceilalți. Și e greu de contrazis o asemenea impresie pentru că ai mereu argumente, pare că știi despre ce vorbești de fiecare dată când deschizi gura. Marcu Ascetul spune: „Să nu te înalți întru inima ta pentru că înțelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii“.
Cuvântul acesta e adresat, în primul rând, celor care chiar înțeleg. Nu vorbește despre impostori sau despre oameni superficiali. Vorbește despre cineva care a stat cu textul, care a depus efortul, care a ajuns la o înțelegere reală. Și tocmai acolo, în înțelegerea aceea reală (care poate ține de context, de înlănțuirea logică a afirmațiilor din textul Scripturii etc.) este o capcană pe care n-o observi dacă nu știi că există.
Înălțarea inimii despre care vorbește Marcu Ascetul nu e neapărat vizibilă din exterior. Poate să nu ia forma aroganței declarate, a omului care îi corectează pe toți și le explică ce n-au înțeles. Se instalează mai subtil, ca o ușoară distanță față de cel care nu a citit ce ai citit tu, o răbdare puțin condescendentă față de întrebările pe care le consideri deja depășite, o mulțumire discretă cu tine însuți pe care o simți când un text greu ți se deschide și înțelegi că l-ai priceput. Toate acestea par nevinovate. Sunt chiar greu de separat de bucuria legitimă a înțelegerii. Pas cu pas te întemeiezi în tine și în propria ta înțelegere tot mai mult. Până acolo încât tu și priceperea ta deveniți criteriul ultim.
Și totuși Marcu Ascetul face o legătură cu totul neașteptată între înălțarea inimii și căderea în duhul hulirii. Ce are hula de-a face cu înțelegerea Scripturilor? Are, și anume în felul următor: cel care se ridică deasupra textului prin înțelegerea lui ajunge, fără să observe, să se ridice și deasupra Celui despre Care vorbește textul. Încet-încet, ajungi să crezi că stăpânești textul și, apoi, fără ca măcar să bagi de seama, vei începe să falsifici textul. Vei confunda glasul lui Dumnezeu din Scripturi cu propria ta pricepere. Sentimentul că știi, că ai înțeles, că textul e acum al tău - e primul pas spre a vorbi despre Dumnezeu din afara lui Dumnezeu, adică primul pas înspre a huli, chiar dacă folosești un limbaj perfect.
Părinții pustiei știau lucrul acesta din experiență. Înțelegerea intelectuală e un prag, de pe care se merge mai departe. Smerita cugetare, în fața textului sacru, înseamnă tocmai să rămâi în pragul acesta cu răbdare și să nu crezi că este deja capătul drumului. Să nu confunzi limpezimea cu care un înțeles ți se deschide în minte cu adâncimea la care acel înțeles a coborât în viața ta. Sunt două lucruri complet diferite, și distanța dintre ele poate fi uriașă. Un text poate fi înțeles în câteva secunde și trăit abia după zeci de ani, dacă e trăit vreodată.
Avertismentul lui Marcu Ascetul nu e un îndemn la ignoranță sau la refuzul înțelegerii. E un îndemn la o anumită poziție a inimii în fața a ceea ce înțelege: recunoașterea că înțelegerea e un dar. Iar dacă e recunoscut ca un dar și folosit în smerenie pentru ceilalți în deplină smerenie, e un mare ajutor în drumul către Dumnezeu. Dacă însă aduce cu sine înălțarea inimii, căderea este aproape.