Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, monument al cultului creştin răsăritean

În aceste zile, credincioşii care vor urca Dealul Patriarhiei se vor putea închina, pe lângă moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena din Catedrala patriarhală, la moaştele Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Capadociei, care vor sosi în această dimineaţă din Grecia. De asemenea, în baldachinul special amenajat pe Dealul Patriarhiei, vor fi aşezate spre închinare moaştele Sfântului Grigorie de Nazianz, oferite recent în dar Patriarhiei Române de Eminenţa Sa Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscopul Vienei, precum şi la moaştele Sfântului Grigorie de Nyssa (fratele Sfântului Vasile cel Mare, episcop al cetăţii Nyssa din provincia bizantină Capadocia, astăzi oraşul Nevşehir din Turcia), aduse de la Biserica Domniţa Bălaşa din Capitală. Care este specificul operei pe care au lăsat-o cei trei mari Sfinţi Capadocieni, la ale căror moaşte ne putem închina, aflaţi în paginile ce urmează.

Între virtuţile alese care au împodobit sufletul Sfântului Vasile cel Mare, ridicându-l în cinstirea poporului drept-credincios, este şi evlavia marelui ierarh capadocian. Cunoaştem că a murit la o vârstă destul de tânără, nu avea decât 49 de ani, şi asceza la care îşi supunea trupul său era una deja proverbială. Strălucit teolog şi cărturar, vrednic ierarh şi luptător pentru apărarea credinţei adevărate într-o vreme în care curajul de a se împotrivi minciunii eretice se plătea cu capul, Sfântul Vasile este cunoscut în istoria Bisericii şi ca un mare rugător. Nimeni nu a iubit mai mult rugăciunea, nimeni nu a practicat-o mai des şi mai râvnitor, nimeni nu a vorbit mai des despre foloasele, necesitatea şi însemnătatea rugăciunii în viaţa credincioşilor. Preocuparea lui pentru rugăciune şi contemplaţie, pentru asceză şi slujbele bisericeşti a făcut ca el însuşi să compună rugăciuni, pe care le avem şi astăzi în formularul Sfintei Liturghii care îi poartă numele. Un formular liturgic de o frumuseţe inegalabilă Sfântul Vasile cel Mare a trăit într-o epocă de importanţă decisivă pentru dezvoltarea şi evoluţia ulterioară a cultului creştin. Ereticii cultivau şi prin cântările lor greşelile dogmatice de care ortodocşii trebuia să se ferească. Dar cine să sesizeze şi cum să facă diferenţa între un text greşit şi unul corect din punctul de vedere al învăţăturii de credinţă? Numai episcopii şi cei învăţaţi puteau observa diferenţa. Sfântul Vasile este unul dintre ierarhii Bisericii care prin cultura sa teologică şi profană, prin talentul literar şi oratoric cultivat în marile şcoli ale vremii, reuşeşte să dea comunităţii ortodoxe un formular liturgic de o frumuseţe inegalabilă. A prelucrat Liturghia întrebuinţată în vremea lui în Cezareea Capadociei Este cunoscut îndeobşte în Tradiţia Bisericii că între autorii Sfintei Liturghii săvârşite în cultul ortodox, pe lângă Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Dialogul este şi Sfântul Vasile cel Mare. Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că el ar fi alcătuit întreaga rânduială a Liturghiei pusă sub numele lui, aşa cum există ea astăzi, ci numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi Rugăciunea amvonului. Aşa cum mărturiseşte şi patriarhul Proclu al Constantinopolului în lucrarea „Despre predania dumnezeieştii Liturghii“, Sfântul Vasile cel Mare a prelucrat şi prescurtat Liturghia întrebuinţată în vremea lui în Cezareea Capadociei, slujbă care provenea de la Sfântul Apostol Iacov. Ceea ce aparţine Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei este partea cuprinzând rugăciunile citite în taină de către preot pentru sfinţirea darurilor „Cu vrednicie şi cu dreptate…“ până la cuvintele: „Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă…“, care alcătuiesc anaforaua euharistică, partea cea mai veche şi centrală a Liturghiei. În Biserica veche se obişnuia ca în cadrul rânduielii slujbei, pe lângă formularul fix, să se adopte rugăciuni compuse de diferiţi liturghisitori sau ierarhi, cunoscuţi prin statura lor morală şi spirituală sau reputaţia lor de cărturari. Lucrarea liturgică a Sfântului Vasile constă, aşadar, în prescurtarea şi remanierea într-un stil personal a vechii anaforale a Liturghiei Sfântului Iacov, care în forma ei originară provine chiar de la Sfinţii Apostoli. Arhiepiscopul Cezareii nu este, în principiu, inovator în aceste domeniu, el nu creează o anafora originală, ci, menţinându-se în cadrul liturgic tradiţional, îmbunătăţeşte ceea ce exista la acea dată. Liturghia reprezintă o operă bimilenară, colectivă a celor mai mari trăitori şi iluştri creatori de imnografie, partea cea mai importantă provenind din perioada Sfântului Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, purtând amprentele personalităţii şi influenţei lor. Mărturii în favoarea ierarhului capadocian liturgist Atât contemporanii, cât şi izvoarele posterioare existenţei marelui ierarh de Cezareea Capadociei mărturisesc contribuţia Sfântului Vasile cel Mare la Liturghia care se oficiază astăzi în biserici. Primul care face pomenire de latura liturgică a arhiepiscopului capadocian este prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz, în necrologul rostit la înmormântarea iubitului său frate în Hristos. El spune că „Vasile a compus între altele şi formulare de rugăciuni şi rânduiala altarului“. Iar Sfântul Amfilohie de Iconiu, biograful Sfântului Vasile, istoriseşte că, la hirotonia sa de episcop, el s-a rugat lui Dumnezeu şase zile în şir să-l învrednicească a săvârşi jertfa cea nesângeroasă cu propriile sale cuvinte. În a şaptea zi, Mântuitorul i S-ar fi arătat în vis, împlinindu-i dorinţa. Sculându-se din somn, Sfântul Vasile a început a vorbi şi a scrie inspirat: „Să se umple gura mea de laudă ca să cânt slava ta, Doamne…“ şi celelalte rugăciuni din rânduiala Liturghiei. Anaforaua Liturghiei bizantine a Sfântului Vasile cel Mare reprezintă una dintre cele mai frumoase creaţii ale geniului li-turgic ortodox. Citind prima rugăciune a anaforalei care are un caracter profund doxologic la adresa Sfintei Treimi, nu putem remarca amprenta dogmatică lăsată în text de marele capadocian. Avem aici o descriere a atributelor divine ale fiecărei Persoane dumnezeieşti, care se încheie cu laudă şi slavă adusă asemenea îngerilor care, „cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere, cântarea de biruinţă, cântând strigând, glas înalţă şi grăiesc…“. Dogmatică doxologică în anaforaua Sfântului Vasile În prima rugăciune a anaforalei, Sfântul Vasile insistă asupra deofiinţimii Fiului cu Tatăl şi asupra rolului Duhului Sfânt în sfinţirea şi întărirea creaţiunii. Este o teologie care priveşte Sfânta Treime, dar orientată în jos, către oameni, spune părintele Dumitru Stăniloae. Astfel, „Tatăl este descris ca Stăpânul tuturor, Domnul cerului şi al pământului şi a toată făptura, Cel fără de început, nevăzut, neajuns, necuprins, neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos“. Cea de a doua Persoană, Fiul, apare precum „chip al bunătăţii Tatălui, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat, Înţelepciune mai înainte de veci, viaţă, sfinţire, putere, lumina cea adevărată“. Iar Duhul Sfânt este „Izvorul sfinţeniei, arvuna moştenirii celei ce va să fie, puterea de viaţă făcătoare“ de care toată făptura este întărită pentru a putea înălţa cântare de slăvire cu cetele îngereşti. În a doua parte a anaforalei este dezvoltată în special învăţătura despre natura omului creat de Dumnezeu, despre căderea lui şi grija permanentă a lui Dumnezeu de a-l pregăti pentru mântuire prin toate faptele răscumpărătoare ale Mântuitorului Hristos. Avem de a face cu o expunere mai detaliată a credinţei, cum nu aflăm nici chiar în Crez. Rugăciunea se încheie cu afirmarea explicită că Hristos a instituit Euharistia pentru a ne lăsa amintirile lucrătoare ale Patimilor Sale: „Şi ne-a lăsat nouă aduceri aminte ale Patimii Sale mântuitoare, pe care le-am pus înaintea Ta după poruncile Lui. Ca având să meargă la cea de voie şi pururea pomenita şi de viaţă făcătoare moarte a Sa, noaptea în care S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii, luând pâinea întru sfintele şi preacuratele Sale mâini... arătând-o Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând...“. A doua rugăciune a anaforalei vasiliene prezintă lapidar tot filmul evenimentelor esenţiale din istoria umanităţii, începând cu căderea primilor oameni, venirea Mântuitorului, Întruparea Lui din Fecioara, jertfa Sa pe Cruce şi Învierea din morţi, ajungând până în prezent, la momentul în care cei botezaţi în numele lui Hristos împlinesc porunca dată de El ucenicilor Săi, aducerea mereu aminte de patima Sa cea mântuitoare. În ea, pe lângă faptul că Dumnezeu ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, se spune că Dumnezeu a zidit pe om luând pământ şi cinstindu-l cu Chipul Său, după care le-a făgăduit oamenilor, „prin paza poruncilor“, viaţa fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi. Aici găsim învăţătura esenţială despre om şi una amănunţită despre întruparea şi opera mântuitoare a lui Hristos. Sfântul Vasile vorbeşte, pe de o parte, despre neascultarea adevăratului Dumnezeu şi supunerea în faţa morţii a omului, precum şi de îndurările milei dumnezeieşti care nu s-a întors de la zidirea sa şi nu a uitat-o, trimiţând prooroci şi bineplăcuţi care au vestit omenirii mântuirea ce avea să vină.