Locaşul ultimilor stăpânitori ai Fichiteştilor

Un petic de pământ la limita dintre judeţele Bacău, Vaslui şi Vrancea, uitat de autorităţi şi aproape inexistent pe hartă - aşa arată Fichiteştii, unul dintre cele mai mici sate băcăuane, destinaţie prin care trece şi drumul bisericilor de lemn ale Moldovei.

Ca să ajungi până la Fichiteşti, un fel de capăt moldovenesc al lumii, ai trebuinţă de nervi netociţi şi de-o maşină zdravănă, să reziste pe aşa căi anevoioase. Asta cât ţine panglica ciuruită a asfaltului ce urcă şi coboară Colinele Tutovei până dincolo de Podu Turcului, spre Bârlad. De la barajul Fichiteşti, doi kilometri până-n cătunul cu acelaşi nume, aventura - aveam să constat pe propria piele - capătă trăsăturile tot mai clare ale nesăbuinţei. Însoţind cursul Pereschevului, calea taie câmpul de-a dreptul, slobozind, sub teroarea ultimelor ploi, brazde adânci şi cleioase. În buza proaspetei primăveri, ca şi în toamnele spălate de ploi mocăneşti, drumul se transformă într-o teribilă mocirlă. Odată intrat, rişti să rămâi împotmolit şi să stai acolo, sub cer şi sub pântece de deal, până s-o nimeri să treacă vreun sătean sau - minunea minunilor - vreo altă maşină. Glodul, frământat în strat gros, dă de furcă roţilor, ţinându-te, ca şofer, cu reflexele încordate ca un arc. Aproape de intrarea în sat, noroaiele mai pierd din puteri. Brazdele se îndulcesc sub apăsarea roţilor de căruţă şi sub tălpile insistente ale cizmelor de cauciuc.

Sub lumina soarelui abia rostogolit pe cer, aşezarea e ca un desen în creion. Dealurile golaşe aşteaptă să se coloreze în verdele binefăcător. Pomii, acum numai o mare de linii negre, stau la pândă, doar-doar le-o veni vremea să-şi primească straiul de clorofilă şi rod. Pe drum - pustiu. Prin grădinile de pe coaste, câte un bătrân aplecat de spate pune rânduială.

Un loc în care timpul n-are rost să mai fie măsurat, în care împărăţesc doar albinele, mocirla uliţelor, câteva gospodării şi-o seamă de vădane.

Sus, pe coama dealului Seciu, la adăpostul perdelei de copaci rămase din codrii de odinioară, şade biserica de lemn, ctitorie a Cuzeştilor. Îmbătrânită şi şubredă, e singurul loc în care minuscula comunitate se mai adună.

În sat, şcoală nu este, aşa că puţinii copii sunt transportaţi cu microbuzul şcolar, peste câmp, la Căbeşti. „E greu, lumea-i bătrână, nu mai poate. Copii îs puţini tare. Mai sunt şapte familii de tineri în sat. În rest, numai babe, moşnegi şi case goale“, spune tanti Grapina Boghiu, femeia care are grijă de mica biserică a Fichiteştilor.

Fiind filie a Parohiei Căbeşti, din apropiere, slujbe se fac aici doar o dată sau de două ori pe lună, prin rotaţie. Aşa că în duminicile în care părintele paroh Nicolae Vartolomei vine la Fichiteşti sărbătoarea e şi mai mare. Oamenii se anunţă între ei şi-atunci satul prinde a se dezmorţi.

Potrivit cercetătorului Dorinel Ichim, locaşul a fost ridicat în 1763, de săteni, pe cheltuiala boierului Ioan Cuza şi a soţiei sale, Victoria, pe locul altuia, mult mai vechi. Alte documente istorice reţin anul 1813 ca fiind cel în care a fost înălţată biserica. În istoricul locaşului stă consemnat că „nu se ştie când s-a construit această biserică, însă cert este că la 1839 ea exista, având hramul Sfântului Gheorghe“.

Bisericuţa de la Fichiteşti este construită din bârne de stejar, aşezate pe „tălpoaie“ şi încheiate la colţuri „în cleşte“. Lemnul, spune legenda, ar proveni din codrul Dumbrava, al boierului Cuza. Pridvoraşul, iniţial de scândură, a fost înlocuit la 1945 cu unul „din paianturi“.

La exterior locaşul a fost tăbănuit cu scândură, însă în â60-â70, în urma unor reparaţii generale, aceasta a fost dată jos, iar exteriorul a fost tencuit, văruit şi întărit cu contraforţi, la fel cum se prezintă şi azi. Ultimele reparaţii au fost făcute în anul 1994, din grija părintelui paroh Nicolae Vartolomei.

Bisericuţa fichiteştenilor, destul de degradată, are acum nevoie de reparaţii şi de consolidare, însă puterile satului sunt prea mici pentru aşa o lucrare însemnată. Locaşul este înscris pe lista monumentelor istorice de interes local din judeţul Bacău.

Interiorul, la fel ca şi exteriorul, este tencuit şi văruit. Deşi modest şi destul de şubred, acesta emană o frumuseţe frustă, simplă, nesofisticată. Ca şi cum însuşi sufletul satului şi-ar fi făcut culcuş acolo, ca să ţină de urât veşniciei.

Câteva icoane vechi, roase de cari, piatra de mormânt splendid decorată a fiicei boierilor Cuzeşti ce s-au învrednicit a ridica locaşul, catapeteasma îmbătrânită, semne abia pâlpâinde ale unei lumi ce stă să apună.

Din patrimoniul bisericii mai fac azi parte doar o serie de icoane şi câteva cărţi de cult de secol XIX. Catapeteasma, pictată pe lemn în partea de jos, şi pe pânză de in în partea de sus, a suferit mai multe intervenţii în timp. Urmele cele mai recente pot fi observate acum pe registrele superioare.

Satul ciobanului Fichitescu

Atestat documentar încă de pe vremea lui Petru Rareş (1546), Fichiteştii, unul dintre cele mai mici sate din judeţul Bacău, este aşezat pe valea pârâului Pereschevul Mare, în apropiere de Podu Turcului. În decursul veacurilor, satul s-a aflat în stăpânirea mai multor boieri. Numele aşezării, spune legenda, vine de la cel al unui cioban, Fichitescu, care s-ar fi aşezat pe moşia boierului  Gh. Cuza.

Astăzi, aşezarea este îmbătrânită şi, din cauza drumului anevoios, rămâne tot mai izolată. Din punct de vedere administrativ, Fichiteştii fac parte din comuna Podu Turcului, judeţul Bacău, şi se află la aproape 100 de kilometri distanţă de oraşul reşedinţă de judeţ.