Lucrarea vindecătoare a Sfântului Pantelimon

„Trupul e marginea sufletului“, spunea Lucian Blaga, definind astfel omul, nu ca proximitate materie-spirit, ci ca unicitate funcţională, ca fapt concret al Creaţiei. De aceea, „nu poţi vindeca trupul, fără să vindeci sufletul“, ca să-l cităm pe Socrate. În acest duh a fost ridicată Mănăstirea „Sfântul Pantelimon“, din Eparhia Dunării de Jos, în vecinătatea centrului de tratament Lacu Sărat, din judeţul Brăila, ca loc în care „bolnavii să devină şi pelerini spre mângâierea lor duhovnicească“. Şi tot în acest duh i s-a ales şi hramul „Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon“.

Într-o zonă în care sărăcia şi pustiul duhovnicesc limitau tămăduirea oamenilor la alinarea durerilor fizice, prin acţiunea benefică a apei şi nămolului din lacul sărat din apropierea Brăilei, la 27 iulie 1996, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, punea piatra de temelie a bisericii viitoarei Mănăstiri „Sfântul Pantelimon“. Scopul acestei lucrări era acela de a întregi vindecarea suferinzilor şi împlinirea lor ca „pelerini spre mângâierea duhovnicească, spre întărirea în credinţă şi spre mai multă nădejde în mila şi ajutorul Mântuitorului Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre“, cum stă scris în documentul de sfinţire.

Nevoire pentru sine şi pentru semeni

În acest loc, de o frumuseţe aparte, în mijlocul pădurii de la Lacu Sărat, am poposit şi noi în această vară, încercând să desluşim, la faţa locului, cum lucrează duhul lui Dumnezeu în oameni şi cum nevoirea şi slujirea monahală în mijlocul pustiului lumesc întregesc dimensiunea jertfitoare şi vindecătoare a acestuia. Am întâlnit o obşte mică, dar o mănăstire mare, nu ca dimensiune, ci ca verticală a nevoirii. Am găsit-o pe maica stareţă Pantelimona Corjos la slujbă. Am aşteptat ca aceasta să se încheie, după care, împreună, am vizitat aşezământul, deschis în 1999, ce seamănă, dincolo de zidul de clorofilă, cu o bucată de rai în miniatură. „De multe ori, nu ştim care sunt tainele lui Dumnezeu. Acest loc a atras de la sine, prin lucrarea Lui, ridicarea unei mănăstiri, care a primit hramul «Sfântul Pantelimon», în ideea de a fi tămăduit aici, odată cu trupul, şi sufletul celor suferinzi.

Noi suntem şase maici, o soră şi un părinte duhovnic. Ne nevoim în mijlocul lumii. Nu este uşor, dar nimic nu este greu atunci când vrei cu adevărat să faci ceva. În zilele noastre, fraţii de dincolo de aceste ziduri au nevoie de a se împărtăşi din viaţa mănăstirilor. Unii le vizitează, alţii chiar se împărtăşesc din viaţa lor. Mănăstirea noastră este misionară. La noi vin prea puţini oameni care să-şi exprime bucuria sau fericirea. Cei mai mulţi sunt apăsaţi de probleme sufleteşti şi trupeşti. Aici găsesc un răspuns. Nu de la noi, ci de la Hristos Domnul, de la Sfântul Pantelimon, de la ceilalţi sfinţi, prin participarea la slujbe, prin acatiste, prin rugăciuni“, ne mărturiseşte maica stareţă.

Am întrebat-o apoi cu ce sentiment trăieşte obştea prezentul în mijlocul lumii, şi mi-a răspuns: „Cei care vin la noi ne amintesc de fapt că suntem în mijlocul lumii. Noi nu realizăm lucrul acesta, ci doar că suntem în mănăstire. Pentru noi, tot ceea ce se întâmplă aici este o normalitate: participăm la slujbe, lucrăm în atelierul de confecţionat veşminte, la bucătărie, la pangar, în grădină. Este o activitate continuă. Nu ai timp să te gândeşti la altceva decât la Dumnezeu“, ne-a mai spus cuvioşia sa.

Curiozitatea gazetarului, stimulată de paradoxul nevoirii monahale fireşti în chiar mijlocul agitatului prezent rătăcitor, ne-a împins a afla ce poate determina o asemenea opţiune în viaţă: „Dumnezeu este Cel care dirijează viaţa fiecărui om. Opţiunea mea a fost monahismul, pentru că în familia mea şi mama şi o soră sunt călugăriţe. Am fost mai întâi în obştea Mănăstirii Buciumeni, iar din 1999 sunt aici. Mama, maica cea mai în vârstă, este aici cu mine. După ce tata a fost chemat la Domnul, a intrat şi ea în mănăstire“, ne mărturiseşte cu simplitate maica stareţă Pantelimona.

Ce altceva ai putea gândi în faţa unei asemenea alegeri, decât că Dumnezeu este Cel care rânduieşte viaţa unui om?

Dumnezeu mai întâi de toate

O vindecătoare linişte îmbracă mănăstirea. Verdele curţii, miile de flori, strălucirea curăţeniei, clădirile luminoase şi tainica tăcere a maicilor ne-au aşezat şi pe noi în această lucrare a lui Dumnezeu. De aici nu poţi pleca decât mai bun. Mai fără de griji şi mai fără de gânduri.

Ieromonahul Gheorghe Aenoaie este duhovnicul obştii de mai bine de doi ani. De la cuvioşia sa am vrut să aflăm care este rolul duhovnicului în această întregitoare lucrare care alină, mângâie suferinţele semenilor, avându-l ca mijlocitor la Domnul, alături de Maica Lui, pe Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Am fost interesaţi de răspunsul părintelui, pentru că el vine de la un slujitor care se nevoieşte în mănăstire de peste 30 de ani. „Spovedania, ca şi medicina, trebuie asumată. Nu putem să facem «o operaţie» duhovnicească sigură, necunoscând întreg diagnosticul celui în nevoi. De aceea, eu recomand, chiar şi celor care vin la noi din staţiune, să meargă la duhovnicul parohiei din care fac parte, căci preotul de acolo le cunoaşte cel mai bine nevoile. Sigur, pentru situaţii deosebite, urgente, îi cercetez şi pe cei care vin aici. După opinia mea, problema omului zilelor noastre este faptul că el nu mai face o măsurătoare corectă a valorilor materiale şi a celor spirituale. De aici problemele. De la protopărinţii noştri, omul este mai atras spre latura materială a vieţii. De aceea greşim foarte mult, uitând, neglijând să ne aplecăm spre cuvântul Mântuitorului. Aşa apare suferinţa. Uneori, aceasta ne împinge la lucruri necugetate. Alteori, ne apropie de Dumnezeu. Pentru asta ne luptăm noi, cei din mănăstire: omul să-L cuprindă pe Dumnezeu în scara lui de valori. Pe prima poziţie! Lipsa perceperii, conştientizării adevăratei valori a vieţii, din perspectivă duhovnicească, se poate vindeca doar căutând-o şi descoperind-o în noi. Acolo se află Dumnezeu. Dacă nu-L descoperi în inima ta, vindecarea este departe. Căutarea doar a materialului, cu orice preţ, nu aduce linişte, ci mai mult greutatea zilei, însingurarea, neliniştea, lipsurile“, ne-a mărturisit părintele duhovnic.

Am plecat din mănăstire cu o minunată lecţie asumată despre nevoire, căutare şi descoperire a adevăratei valori a vieţii. Şi, în drumul nostru rătăcitor în orizontalitatea zbuciumată a lumii materiale, ne ridicăm şi noi în glas de acatist mulţumirea către cel ce mijloceşte, de la Lacu Sărat, rugăciunea noastră de vindecare: „Sfinte Mare Mucenice şi tămăduitorule, Pantelimoane, ţie îţi vărsăm durerile noastre de multe feluri şi tu fără întârziere, cu puterea ce o ai de la Dumnezeu, spre Care ne eşti mijlocitor, auzind suspinuri înăbuşite în noapte, în zi, în pat de suferinţă, în călătorii, fii celor ce se roagă ţie, după nevoile fiecăruia…“