Lumină de struguri
Cel mai bine era toamna! Când se termina gazul din lampă, agățam un strugure de tavan și se umplea toată casa de lumină!
Ne dădeam cu lumină de struguri pe mâini înainte de a merge la școală, ca să mirosim până seara a parfum. Mirosea și lumina soarelui frumos, dar n-o putea întrece niciodată pe cea a strugurilor.
Mamaia își dădea cu ea pe ochi, crezând c-o să-și recapete vederea. Dar strugurii nu aveau această putere.
O aveau, în schimb, pe cea de a-i face pe muți să vorbească. Oameni care nu scoteau tot anul o vorbă nu se mai opreau din turuit când le apărea în fața ochilor această lumină. Și dacă umblai cu ochii închiși o vedeai, căci strugurii nu erau ca lampa, să poți să-i stingi când mergeai la culcare, ei luminau și ziua, și noaptea, întruna.
Până și orbii aveau de câștigat, întrucât se lăsau ademeniți de parfum, dibuind cu ajutorul lor cu mare ușurință drumul. Era ca și cum strugurii îi luau de mână, ducându-i până unde voiau ei să ajungă. Mamaia le cerea s-o ducă la biserică, și strugurii o duceau mereu. Tot ei o aduceau și înapoi.
Lumina strugurilor îi făcea și pe surdo-muți să capete darul vorbirii, doar că aceștia se puneau pe turuit în gând.
Era, după ce se culegeau viile, tot timpul ziuă în satul nostru. Dormeam, când ne dobora oboseala, cu ochii deschiși, ca să ne fie somnul dulce. Toți oamenii din sat dormeau așa, în afară de mamaia, care stătea și când era trează cu ei închiși.
Cu toate astea, era singura din sat care zicea că-l vede pe Dumnezeu. Mi se părea, când se puneau strugurii pe luminat, că încep să-L văd și eu. Numai că nu îndrăzneam să spun nimănui. Nici măcar îngerului din icoana de deasupra patului, care sunt sigur că m-ar fi crezut. Fiindcă îi plăcea și lui lumina parfumată din odaie. L-am văzut de câteva ori scoțând capul din icoană și sorbind cu poftă câteva guri. Puteam să-l spun lui Dumnezeu, dar nu l-am spus!